Luni, 26 februarie 2024
Sf. Alexandru, ep.
Luca 6,36: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”.
În acest scurt fragment evanghelic, Isus ne convinge, din nou, că indiferent ce am spune sau am face, indiferent de ceea ce arătăm în exterior, El ne cunoaște firea ascunsă. Nu ne putem ascunde căci El vede dincolo de aparențe, vede ființa aceea mică, diformă și meschină din spatele măștii pe care o arătăm celorlalți. Isus ne ajută să ne vedem așa cum suntem, nici mai buni nici mai răi decât ceilalți, ci la fel de păcătoși și de dependenți de milostivirea divină. El ne atrage atenția asupra faptului că tot ceea ce facem trebuie să pornească din gânduri, sentimente și intenții curate, cinstite, izvorâte din harul lui Dumnezeu. Când suntem în lumină și har? Când cu sinceritate recunoaștem că nu suntem mai buni, mai corecți sau mai puțin păcătoși decât ceilalți; nici prin comparație cu dușmanii noștri. Acest exercițiu de sinceritate și smerenie față de Dumnezeu, nu este posibil dacă nu respectăm porunca iubirii – cea mai mare dintre toate.
Cum pot iubi pe aproapele meu ca pe mine însumi? Cu minte omenească pare imposibil. Putem încerca, dar nu vom reuși dacă nu vom exersa așa cum am exersat cândva mersul de-a bușilea, apoi în patru labe, apoi ținându-ne de mâinile părinților, apoi de marginea patului, apoi clătinându-ne, apoi copăcel și în final am ajuns să alergăm. De unde vine capacitatea mea de a umbla? De unde vine capacitatea mea de a iubi, de a ierta, de a dărui, de a fi empatic? Este un mister, har venit de la Cel Care m-a făcut din sămânță, om. Cine sunt eu că Domnul își amintește de mine? Cine sunt eu să cred că harul este doar pentru mine, doar pentru a mă face să mă simt important, preferatul Domnului înaintea tuturor? Cuvintele lui Isus din evanghelia de astăzi mă readuc pe făgașul cel bun (nu știu până când, pentru că sunt slabă și ușor mă scufund)și îmi cer întâi să mă cunosc pe mine, să folosesc corect măsura judecății mele, să mă cercetez în lumina Evangheliei, să privesc în față firea mea păcătoasă, apoi să încredințez firea aceasta providenței divine pentru a fi reînnoită.
Cunoscând bine adevărul din mine, să încerc să-l ajut și pe aproapele meu (iubit sau dușmănit) să facă la fel. Cei care sunt mai avansați în pocăință și smerenie spun/scriu că atunci când reușim să cunoaștem și să acceptăm adevărul despre noi înșine, devenim plăcuți lui Dumnezeu, iar El ne face capabili să-i ajutăm chiar și pe dușmanii noștri să descopere adevărul despre măreția lui Dumnezeu. În loc să judecăm, nu trebuie decât să spunem: Frate, te înțeleg, știu ce simți pentru că și eu am trecut prin asta. Cunosc acest păcat/ispită chiar mai bine decât tine căci și eu am fost așa, dar Dumnezeu a fost milostiv cu mine și m-a salvat, m-a eliberat, m-a schimbat, m-a reînnoit, mi-a redat viața. Lasă-mă să-ți împărtășesc cum m-a ajutat Dumnezeu…
Nu e ușor. Nu se face în grabă. Nu e posibil dintr-o singură încercare, dar, eu cred Doamne că tu poți să faci inima, firea, gândurile, intențiile, acțiunile mele mai bune, spre mai marea slavă a Ta.
Temă de reflecție: despre exigențele în relațiile cu noi înșine și cu ceilalți.
Cum mă raportez la mine și cum mă raportez la ceilalți?
Ce/cât aștept de la mine (în legătură cu ceilalți) și ce/cât aștept de la ceilalți (în legătură cu mine)?
Rugăciune:
Dumnezeule Mare, Tată Atotputernic și Fiule Răscumpărător,
Mulțumesc pentru iubire, bunătate și milostivire – daruri pe care nu le merit, dar care se revarsă neîncetat asupra mea prin Spiritul Sfânt.
Mulțumesc pentru toate relațiile, pentru faptul că trimiți oameni atât de diferiți în viața mea.
Mulțumesc că mă înconjori de oameni care mă iubesc sau pe care îi iubesc.
Mulțumesc mai ales pentru oamenii, care mă provoacă, mă ispitesc, mă pun la încercare, dar prin care Tu îmi dai ocazia să cresc în iubire, în credință, în răbdare și în smerenie.
S