„Reînflăcărează darul lui Dumnezeu care este în tine” (cf. 2Tim 1,6).
Frumusețea de a fi discipoli astăzi.
O formare unică, integrală, comunitară și misionară

Iubiți frați și surori!

Vă mulțumesc din inimă pentru acest moment pe care îl pot petrece cu voi. Mulțumesc că ați venit la Roma cu ocazia Întâlnirii Internaționale pentru Formarea Permanentă a Preoților, promovată de Dicasterul pentru Cler – mai ales de marele conducător coreean! – precum și de Dicasterele pentru Evanghelizare și pentru Bisericile Orientale. Mulțumesc prefecților dicasterelor implicate și tuturor celor care s-au străduit pentru pregătirea acestei întâlniri. Pentru atâția dintre voi nu a fost ușor să veniți la Roma; dar mai ales vreau să vă exprim recunoștința mea pentru ceea ce faceți în diecezele voastre și în țările voastre, pentru slujirea pe care o duceți înainte și pe care și sondajul făcut în vederea acestei întâlniri a scos-o în evidență.

În aceste zile aveți harul de a împărtăși practicile bune, de a vă confrunta cu privire la provocări și la probleme și de a scruta orizonturile viitoare ale formării sacerdotale în această schimbare de epocă, privind mereu înainte, mereu gata să aruncați din nou năvoadele la Cuvântul Domnului (cf. Lc 5,4-5; In 21,6). Este vorba de a merge în căutarea de instrumente și limbaje care să ajute formarea sacerdotală, nu crezând că avem în mână toate răspunsurile – mie îmi este frică de cei care au în mână toate răspunsurile, îmi este frică -, ci având încrederea de a le putea găsi în timp ce înaintăm. Așadar, în aceste zile ascultați-vă reciproc și lăsați-vă inspirați de invitația pe care Apostolul Paul o adresează lui Timotei și care dă titlul întâlnirii voastre: „Reînflăcărează darul lui Dumnezeu care este în tine” (cf. 2Tim 1,6). A reînflăcăra darul, a redescoperi ungerea, a reaprinde focul pentru ca să nu se stingă zelul slujirii apostolice.

Și cum putem reînflăcăra darul primit? Aș vrea să vă indic trei căi pentru drumul pe care-l parcurgeți: bucuria Evangheliei, apartenența la popor, generatoarea slujire.

Primul: bucuria Evangheliei. În centrul vieții creștine este darul prieteniei cu Domnul, care ne eliberează de tristețea individualismului și de riscul unei vieți fără semnificație, fără iubire și fără speranță. Bucuria Evangheliei, vestea bună care ne însoțește este tocmai aceasta: suntem iubiți de Dumnezeu cu duioșie și milostivire. Și această veste bucuroasă suntem chemați s-o facem să răsune în lume, mărturisind-o cu viața, pentru ca toți să poată descoperi frumusețea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos mort și înviat (cf. Evangelii gaudium, 36). Să ne amintim de ceea ce spunea Sfântul Paul al VI-lea: a fi martori înainte de a fi învățători (cf. Evangelii nuntiandi, 41), martori ai iubirii lui Dumnezeu, care este singurul lucru care contează. Și atunci când unul nu este capabil să fie martor este trist, este foarte trist.

Aici găsim o fortăreață a formării permanente, nu numai a preoților ci a fiecărui creștin, pe care și Ratio fundamentalis o subliniază: numai dacă suntem și rămânem discipoli, putem deveni slujitori ai lui Dumnezeu și misionari ai Împărăției sale. Numai primind și păstrând bucuria Evangheliei, putem duce această bucurie altora. Așadar, făcând formare permanentă să nu uităm că suntem mereu discipoli pe cale și ceea ce constituie, în fiecare moment, lucrul cel mai frumos care ni s-a întâmplat, prin har! Și atunci când noi găsim preoți care nu au acea capacitate de slujire, poate că sunt egoiști, preoți care au luat-o un pic pe calea „antreprenorială”, atunci au pierdut această capacitate de a se simți discipoli, se simt stăpâni.

Harul presupune mereu natura și pentru aceasta avem nevoie de o formare umană integrală. De fapt, a fi discipoli ai Domnului nu este o travestire religioasă, ci este un stil de viață, așadar cere îngrijire a umanității noastre. Contrariul acestui lucru este preotul „monden”. Când mondenitatea intră în inima preotului se ruinează totul. Asupra acestui aspect vă cer să angajați toate energiile și resursele voastre: îngrijirea formării umane. Precum și grija pentru a trăi în mod uman. Odată un preot bătrân mi-a spus: „Când un preot este incapabil să se joace cu copiii, a pierdut”. Este interesant: este un test. Este nevoie de preoți pe deplin umani, care să se joace cu copiii și care să-i mângâie pe bătrâni, capabili de relații bune, maturi în înfruntarea provocărilor slujirii, pentru ca mângâierea Evangheliei să ajungă la poporul lui Dumnezeu prin umanitatea lor transformată de Duhul lui Isus. Să nu uităm niciodată forța umanizatoare a Evangheliei! Un preot amar, un preot care are amărăciunea în inimă este un „holtei”!

O a doua cale de parcurs: apartenența la poporul lui Dumnezeu. Discipoli misionari putem fi numai împreună. Putem trăi bine slujirea sacerdotală numai cufundați în poporul sacerdotal, din care provenim și noi. Această apartenență la popor – să nu ne simțim niciodată despărțiți de drumul sfântului popor credincios al lui Dumnezeu – ne păzește, ne susține în oboseli, ne însoțește în neliniștile pastorale și ne ferește de riscul de a ne dezlipi de realitate și de a ne simți atotputernici. Să fim atenți, pentru că aceasta este și rădăcina oricărei forme de abuz.

Pentru a rămâne cufundați în istoria reală a poporului, este nevoie ca formarea sacerdotală să nu fie concepută ca „separată”, ci să se poată folosi de aportul poporului lui Dumnezeu: al preoților și credincioșilor laici, al bărbaților și femeilor, al persoanelor celibatare și cuplurilor căsătorite, al bătrânilor și tinerilor, fără a-i uita pe săraci și pe suferinzi care au atâtea să ne învețe. De fapt, în Biserică există o reciprocitate și o circularitate între stările de viață, vocații, între slujiri și carisme. Și aceasta ne cere înțelepciunea umilă de a învăța să mergem împreună, făcând din sinodalitate un stil al vieții creștine și al vieții sacerdotale însăși. Preoților, mai ales astăzi, le este cerută angajarea de a face „exerciții de sinodalitate”. Să ne amintim mereu de asta: a merge împreună. Preotul mereu împreună cu poporul la care aparține, dar și împreună cu episcopul și cu preoțimea. Să nu neglijăm niciodată fraternitatea sacerdotală! Și cu privire la acest aspect, de a fi unit cu poporul lui Dumnezeu, Paul îl avertizează pe Timotei: „Amintește-ți de mama ta și de bunica ta”. Amintește-ți de rădăcinile tale, de istoria ta, de istoria familiei tale, de istoria poporului tău. Preotul nu se naște prin generare spontană. Ori este al poporului lui Dumnezeu ori este un aristocrat care ajunge nevrotic.

În sfârșit, o a treia cale este aceea a generatoarei slujiri. A sluji este distinctivul slujitorilor lui Cristos. Ne-a arătat asta Învățătorul, în toată viața sa și, îndeosebi, în timpul Ultimei Cine când a spălat picioarele discipolilor. În optica slujirii, formarea nu este o operațiune extrinsecă, transmiterea unei învățături, ci devine arta de a-l pune pe celălalt în centru, făcând să iasă în evidență frumusețea sa, binele care este și pe care-l poartă în el, scoțând în evidență darurile sale precum și umbrele sale, rănile sale și dorințele sale. Și astfel a-i forma pe preoți înseamnă a-i sluji, a sluji viața lor, a încuraja parcursul lor, a-i ajuta în discernământ, a-i însoți în dificultăți și a-i susține în provocările pastorale.

Preotul care este format astfel, la rândul său se pune în slujba poporului lui Dumnezeu, este aproape de oameni și, așa cum a făcut Isus pe cruce, se ocupă de toți. Să privim la această catedră, fraților și surorilor: Crucea. De acolo, iubindu-ne până la sfârșit (cf. In 13,1), Domnul a generat un popor nou. Și noi, atunci când ne punem în slujba celorlalți, când devenim tați și mame pentru cei care ne sunt încredințați, generăm viața lui Dumnezeu. Acesta este secretul unei pastorații generative: nu o pastorație în care suntem noi în centru, ci o pastorație care generează fiice și fii la viața nouă, care duce apa vie a Evangheliei în terenul inimii umane și al timpului prezent.

Și vă urez vouă tuturor tot binele. Voi – asta vreau să adaug precum și să reiau un lucru pe care l-am spus înainte – vă rog, nu încetați să fiți milostivi. Iertați mereu. Când oamenii vin să se spovedească, vin să ceară iertarea și nu să audă o lecție de teologie sau de penitențe. Fiți milostivi, vă rog. A ierta mereu, pentru că iertarea are acest har al mângâierii, al primirii. Iertarea este mereu generatoare înăuntru. Asta vă recomand: iertați mereu. Vă urez tot binele pentru întâlnirea voastră; și vă las cele trei cuvinte-cheie: bucuria Evangheliei care este la baza vieții noastre, apartenența la un popor care ne păzește și ne susține, la sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, generatoarea slujire care ne face părinți și păstori. Fie ca Sfânta Fecioară Maria să vă însoțească mereu. Sfânta Fecioară Maria ne dă un lucru nouă preoților: harul duioșiei. Acea duioșie care se vede și cu persoanele aflate în dificultate, bătrânii, bolnavii, copiii care sunt foarte mici… Cereți acest har și nu vă fie frică să fiți duioși. Duioșia este puternică. Mulțumesc!

#magisteriu.ro

Exprimaţi-vă opinia