Meditatii biblice la Claudianum, Aleea Zanelor 9A, in fiecare joi de la 19.30

S-AU ÎMPLINIT ZILELE (Lc 2,1-7)
1 În zilele acelea, a venit un decret din partea împăratului August ca să se facă recensământ pe tot pământul. 2 Acest recensământ a fost primul, pe când Quiriniusb era guvernator al Siriei. 3 Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa. 4 Şi Iosif a urcatc din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, 5 pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. 6 Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască 7 şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei
Mesajul în context
„S-a arătat bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu, mântuitorul nostru” (Tit 3,4). În scena aceasta suntem chemați să contemplăm filantropia (= iubirea de oameni) lui Dumnezeu, devenit trup pentru noi prin Fiul său. Scena în care Dumnezeu s-a făcut mic și lipsit de apărare pentru a putea fi primit de mâinile noastre reprezintă un preludiu al crucii. Nașterea lui ne dezvăluie caracterul „pătimitor” al Domnului, prin aceea că Dumnezeu are o patimă pentru om, o simpatie fără margini față de el, ceea ce l-a împins să se facă părtaș la condiția lui, luând formă de om. Greutatea peste care dă credință creștină în drumul ei este de a primi trupul acestui Dumnezeu care s-a făcut una cu slăbiciunea noastră: „orice spirit care îl mărturisește pe Isus Cristos venit în trup este de la Dumnezeu” (1In 4,2). Credința ni-l descoperă pe acel Dumnezeu pe care nimeni nu l-a văzut vreodată (In 1,18). Scena, văzută ca o completare a episodului buneivestiri, este construită pe modelul unei opoziții între puterea omenească ce se înalță pe sine, se dilată și se consumă sub forma unui recensământ – cel dintâi în istorie – gândit a cuprinde tot pământul, și neputința lui Dumnezeu, care se umilește, se restrânge și se concentrează într-un mic copil.
Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi venit pe pământ cu putere, în strălucirea slavei sale, în mod sigur n-ar fi riscat să fie refuzat. Toți i-am fi ieșit în întâmpinare, fără crâcnire. Dar n-ar mai fi fost vorba despre Dumnezeu, ci despre un simplu idol.
Se consideră îndeobște că Dumnezeu, ca mysterium tremendum et alliciens [mister dătător de fiori dar care și atrage la sine, n.tr.], ar fi „impunător” la chip, având o „strălucire măreață” și o „înfățișare înfricoșătoare” (Dan 2,31). Luate în sine, toate trăsăturile acestea aparțin idolului, și le întâlnim în toate religiile. Dumnezeu însă stă mai degrabă de partea pietrei care lovește picioarele idolului (Dan 2,34). Semnul pentru a-l recunoaște va fi unul diferit (v.12): chipul său impunător va fi cel al unui mic copil, strălucirea lui măreață va fi cea a unui prunc înfășat, înfățișarea lui dătătoare de fiori va fi cea a unui trup pătruns de fiorii frigului în ieslea din Betleem.
Sfântul Ignațiu de Loyola este de părere că în credință există două tipuri de stindarde care fac diferența: stindardul regelui nostru este cel al „sărăciei, ocării și umilinței” (cf. Magnificat). Stindardul „bogăției, al slavei lumești și al trufiei” este al lui Lucifer. Această primă descriere a lui Isus pe care ne-o face Luca, și care l-a impresionat atât de mult pe sfântul Francisc de Assisi, are puterea de a stabili norma credinței noastre: ea constituie poarta de intrare pe sub care să pătrundem în casa unde locuiește el, ca să-l putem cunoaște.
În mod sigur, un Dumnezeu atât de mic riscă să fie refuzat. Acesta este punctul vulnerabil al iubirii, care nu poate să nu respecte libertatea. Dar tuturor celor ce-l primesc așa cum este, le dă „puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12).
Exercițiu
a. Intru în rugăciune, așa cum s-a arătat în Introducere.
b. Mă reculeg, privind grota în care s-a născut Isus.
c. Cer Domnului ceea ce vreau: o cunoaștere intimă a Domnului meu, cel care s-a născut acum pentru mine, ca să-l pot iubi și mai mult și să-l urmez cu tot respectul din lume.
d. Mă uit la oamenii din jur, îi văd ce fac, ascult ce vorbesc, încercând să culeg din această acțiune toate roadele posibile.
De reținut:
– decretul lui August și plecarea la Betleem
– s-au împlinit zilele
– Maria l-a născut pe fiul ei
– l-a înfășat
– l-a întins
– într-o iesle
– nu este loc de găzduire pentru ei.