Creator dătător de viaţă al stelelor
de Claudio Campesato
Vesperele sunt rugăciunea pe care Biserica, atunci când se face seară şi ziua este pe sfârşite, o înalţă către Domnul său “ca fum de tămâie” (Ps 141,2). În timpul de Advent, în mod deosebit, cu această rugăciune şi privirea şi sufletul celui care se roagă se înalţă spre cer pentru a contempla, a comemora şi, aşa cum scria Sfântul Vasile, “pentru a aduce mulţumire pentru ceea ce în aceeaşi zi ne-a fost dăruit şi cu corectitudine am săvârşit” (Reguli în formă extinsă, răsp. 36, 3). Şi când soarele coboară de acum spre asfinţit, inima care veghează în aşteptare este faţă în faţă cu stelele cerului care ne vorbesc despre Dumnezeu “lumină veşnică a credincioşilor”. În acea oră, psalmistul ne aminteşte: “Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale. Ziua încredinţează zilei mesajul, iar noaptea transmite nopţii cunoaşterea” (Ps 19,1-2).
Imnul pe care-l cântăm la vespere în Advent până la 16 decembrie, Conditor alme siderum, adună toate aceste sentimente. În versurile sale, amintirile de istorie sacră devin rugăciune universală care laudă, mulţumeşte şi invocă o venire. Incipitul său porneşte chiar de la origini: de la creaţie, de la cel pe care-l cântăm drept “Creatorul stelelor”. Seara, contemplând opera din a patra zi, minunea acelei “lumini mai mici pentru a reglementa noaptea şi stelele” (Gen 1,14), ne simţim mici, cufundaţi în imensitatea universului: “Când privesc cerurile tale, lucrarea mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai stabilit, mă întreb: Ce este omul că te gândeşti la el?” (Ps 8,3-4). Sfântul Ioan Paul al II-lea, comentând acest text, subliniază, în măreţia creaţiei, delicateţea muzicalităţii sale: “Dumnezeu a creat aceste realităţi colosale cu uşurinţa şi rafinamentul unuia care brodează sau lucrează cu dalta, cu atingerea uşoară a unui harpist care face să se scurgă degetele sale pe corzi” (Audienţa generală din 26 iunie 2022). Dumnezeul creator este un Dumnezeu muzician şi pe melodia sa se intonează lauda noastră atunci când, seara, îi mulţumim pentru că “l-ai făcut [pe bărbat şi pe femeie] cu puţin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste şi măreţie. L-ai făcut să stăpânească lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui” (Ps 8,6-7). Un concentrat de măreţie şi fragilitate care ne face să recunoaştem că “avem această comoară în vase de lut” (2Cor 4,7) cântând harul care este îngrijire mântuitoare şi forţă nouă pentru o mundum languidum (o omenire obosită şi slabă). Vespere, în seara timpului nostru, deschide la o semnificaţie existenţială, pentru că este forţă dătătoare de viaţă.
Inima imnului pare condusă chiar de Psalmul 19 lăsând să răsune ceea ce comentează Sfântul Augustin: “Şi el însuşi ca mirele care iese din camera sa nupţială: adică el însuşi iese din sânul feciorelnic în care Dumnezeu s-a unit cu natura umană, ca un mire cu mireasa” (Expunere despre Psalmul 18, I, 6). Este misterul Întrupării, primul Advent pe care, tot Augustin, îl descrie astfel: “Uterul Fecioarei a fost camera sa nupţială, pentru că acolo s-au unit Mirele şi mireasa, Cuvântul şi carnea” (Comentariu la Prima Scrisoare a Sfântului Ioan, 1, 2). Un mare mister de iubire contemplat de Biserică şi pictat ca nişte zori noi în care Cristos este învingătorul. De fapt, victoria este tema pascală care luminează şi dă formă fiecărui timp celebrat în liturgie. Cu dramatism, trăim experienţa sa în timpul sfântului Triduum când, vinerea, defilăm în adorare în faţa Crucii. Acolo, acele plângeri ale Domnului, implorările, sunt intercalate de cântarea îngerilor, Trisagion, care în faţa Fiului Răstignit mărturiseşte în greacă şi latină: Agios ischyros, Sanctus fortis. Cu dulceaţă sobră, Adventul reia acea temă şi, la vespere, spunem: “În faţa puterii tale tari, toate creaturile îşi pleacă genunchiul; cele din cer, cele de pe pământ, se arată supuse voinţei tale”. Cum să nu ascultăm, aici, imnul adus umilinţei şi măreţiei lui Cristos din Scrisoarea către Filipeni (2,10)? Dar adoraţia noastră adusă Crucii este deja prefigurată de gestul magilor la care ne pregăteşte acest timp. Se întreba despre asta şi acel imn al Zilei Mondiale a Tineretului din 2005: “De ce regii s-au îngenuncheat în faţa unui Prunc? Atunci când au fost întrebaţi, ei au spus: Venimus adorare eum, pe Emanuel – Dumnezeu este cu noi” (Venimus adorare eum, Text original german de Gregor Linßen, 2004, Rechte im Verlag Edition Gl, Neuss).
Astfel, lauda de seară ne ajută să punem în ordine şi relaţiile noastre, să înţelegem locul nostru în creaţie cu un act de umilinţă. Este percepţia a cine suntem, contemplând Misterul cu care ne relaţionăm. Sublinia Romano Guardini cu privire ale acele sfinte semne ale liturgiei şi despre cerul înstelat: “Dar când percepem noi vreodată mai clar puţinătatea noastră decât atunci când stăm în faţa lui Dumnezeu? A marelui Dumnezeu care era ieri aşa cum este astăzi, între secole şi milenii! A marelui Dumnezeu care umple această cameră şi întregul oraş şi lumea vastă şi cerul înstelat incomensurabil, în faţa căruia totul este ca un grăunte de nisip! A Dumnezeului sfânt, curat, drept, infinit de sublim […] cât de mare este el […] şi cât de mic sunt eu!”. Scria asta comentând “îngenuncherea” şi adăuga: “Când îţi pleci genunchiul, nu face asta nici în grabă, nici în mod dezordonat. Dă actului tău un suflet!” (I santi segni, 131-132, Morcelliana, 2022).
Începutul acestui imn păstrează, în sfârşit, un cuvânt pe care cântul Bisericii îl asociază chiar la Advent şi la Crăciun: “magnific” (alme). Este un adjectiv minunat, pentru că sintetizează uimirea pe care o contemplăm în cel care dă viaţa. În interiorul său este alere, adică hrănirea. Cel care creează firmamentul, cel care creează orice lucru nu uită să păzească lucrarea sa. Ceea ce este creat este alimentat aşa cum ne aminteşte psalmistul: “Tu îţi deschizi mâna şi saturi cu dărnicie orice vietate” (Ps 145,16). Şi dacă Mirele este magnific, în acest timp de Advent cântăm şi miresei sale acelaşi titlu: Alma Redemptoris Mater tocmai pentru că “l-ai născut, în uimirea naturii, pe sfântul tău Născător”. Maria ne aminteşte că, între toate darurile care îl hrănesc şi îl susţin pe om, unul le precede: Duhul. Pentru aceasta, aşadar, imnul se deschide aclamându-l pe Cel de la care purcede Duhul: forţă dătătoare de viaţă a creaţiei.
(După L’Osservatore Romano, 13 decembrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu