Meditație biblică la Claudianum, Aleea Zânelor 9A, în fiecare joi de la 19.30
TU EȘTI FIUL MEU (Lc 3,21-23)
21 În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat şi Isus şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis 22 şi Duhul Sfânt a coborât asupra lui sub chip trupesc, ca un porumbel, şi o voce a venit din cer: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine îmi găsesc toată bucuria”. 23 Când Isus a început să predice, avea cam treizeci de ani.
Mesajul în context
Ioan este în închisoare, Isus pe malurile Iordanului. Botezătorul este scufundat în prizonierat, mântuitorul este ținut prizonier în apele Iordanului. Botezul este locul comun al lui Isus, al lui Ioan și al tuturor oamenilor; este adevărul fiecărui om: moartea! Dar prin botezul său cerul s-a deschis, iar lungul șir al generației fiilor șarpelui (v. 7) este dus înapoi la condiția sa de fii ai lui Dumnezeu (v. 38), întrucât cel ce a coborât și s-a întors din adâncuri este Fiul, darul deplin al Spiritului Sfânt.
Vv. 21-22 reprezintă centrul capitolului 3. Isus se amestecă cu oamenii simpli din rândul poporului, stând la rând cu cei ce se recunosc a fi niște biete creaturi păcătoase, acceptându-și propria limită – moartea. Isus face din orice limită și păcat – păcatul înseamnă a nu-ți accepta limita, ratându-ți astfel ținta – locul solidarității și al comuniunii, iar nu al solitudinii și al dezbinării. În felul acesta biruie el răul cel înrădăcinat în noi și aflat acolo înaintea oricărui alt rău: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18). Scufundarea în apă, văzută ca un fel de mormânt lichid din pântecele mamei (cf. Ier 20,17) reprezintă întoarcerea la adâncurile hăului ce-l așteaptă pe fiecare om în parte. La fel de bine, însă, poate fi și punctul terminus, anticipat în rândurile de față, al întregului parcurs al Domnului pe pământ în căutarea omului pierdut. Este gestul de iubire al celui care, necunoscând păcatul, s-a făcut pentru noi blestem și păcat (Gal 3,13; 2Cor 5,21). În timp ce Adam a sfârșit în moarte pentru faptul de a se fi înălțat pe sine prin neascultare, Isus se îneacă dând ascultare Tatălui ce l-a trimis să caute ceea ce era pierdut (19,10): din această pricină se coboară pe sine până acolo încât ajunge să fie solidar cu omul cuprins de boldul morții și-l găsește pe Adam în locul unde-și găsise ascunzișul. „Am să fiu botezat cu un botez și cât sunt de preocupat până nu se va împlini!” (12,50). Asupra capului lui Isus, cel scufundat în adâncul hăului, atârnă greutatea tuturor generațiilor de dinainte ce au murit pentru că s-au îndepărtat de Tatăl. Este vorba despre 76 de generații, iar cu el 77! Și odată cu el, cel de pe urmă, ca o ultimă verigă a lanțului, toate ajung să fie, în sfârșit, agățate de cer. Prin ascultarea lui, Adam cel neascultător, care a dat naștere tuturor urmașilor săi în neascultare, redevine, împreună cu toți fiii săi, fii „ai lui Dumnezeu” (vv. 23-38). Isus este noul Adam, dreptul cel ascultător, creatura cea nouă pe care Dumnezeu a creat-o încă de la începuturi. În Evanghelia după Luca, spre deosebire de ceilalți sinoptici, botezul este descris ca fiind ceva ce s-a petrecut. De fapt, el se adresează unor credincioși care au fost deja botezați în Cristos. El doar le reamintește ce alegere au făcut atunci când s-au botezat, ca să nu-i uite semnificația și să nu-i piardă roadele. Botezul reprezintă alegerea de bază a Fiului ce-l cunoaște pe Tatăl: este solidaritatea cu toți frații săi pierduți, mânată de o simpatie extremă ce-l va duce, în cele din urmă, spre calea crucii.