de Luigi Maria Epicoco
Sărbătorile iminente de Crăciun ne vor face să citim de mai multe ori verbul a adora. Îl vom găsi alăturat de fragilitatea pruncului Isus aşezat în iesle ca mărturia fizică cea mai clară că acel prunc îngheţat şi lipsit de apărare este în realitate fiul Celui Atotputernic, Cuvântul făcut trup, Emanuel, “Dumnezeu cu noi”. A adora înseamnă a recunoaşte divinitatea sa. Există ceva ce Crăciunul ar trebui să schimbe şi în folosirea simţurilor noastre: să ne dăm seama de ceva mai profund decât simpla suprafaţă. Poetul englez William Blake (1757-1827) a scris nişte versuri care redau bine ideea acestei schimbări: “Să vezi o lume într-un grăunte de nisip şi un cer într-o floare sălbatică. Să ţii infinitul în palmă unei mâini şi veşnicia într-o oră”.
Cineva scria că o complicitate este un dialog fără cuvinte: asta pare să fie definiţia cea mai potrivită a gestului adoraţiei, sau măcar aceea care îi percepe un aspect semnificativ, adică absenţa cuvântului. Însă prea des gândindu-ne la gestul de adorare cădem în mii de răstălmăciri care pot împiedice o înţelegere corectă a sa. Pentru aceasta trebuie s-o eliberăm de logica supunerii şi s-o readuce probabil la natura sa cea mai adevărată: adoraţia este un alfabet de intimitate, iată pentru ce nu are nevoie de cuvinte, pentru că manifestă înţelegerea complice tipică proprie a celui care iubeşte.
Evenimentul creştin nu poate pierde din vedere niciodată că punctul său focal nu este într-o idee sau într-o vedere deosebită a lui Dumnezeu, ci într-o faţă precisă, care este faţa lui Cristos. Creştinismul este persoana lui Isus Cristos. În întâlnirea personală cu el are loc adevărata viaţa creştină. Crăciunul ne interoghează cu privire la concreteţea credinţei noastre, cu privire la cât este ea cu adevărat o întâlnire personală cu Isus Cristos. Însă trebuie spus că nu este suficientă simpla relaţie personală ca să facă să apară roadele răscumpărării, este nevoie ca această relaţie personală să devină o relaţie semnificativă de iubire. Pentru a folosi termeni mai contemporani ar trebui să spunem că trebuie trecut de la simpla conexiune la întâlnirea afectivă. În faptul de a ne lăsa iubiţi este tot începutul vieţii creştine. Crăciunul nu este numai manifestarea vizibilă a Iubirii, ci şi posibilitatea care ne este dată de a o primi în viaţa noastră.
Scria Sfântul Clement Romanul în secolul I: “Cel care posedă caritatea lui Cristos pune în practică poruncile lui Cristos”. Nu poruncile fac posibil să ne simţim iubiţi de Dumnezeu, ci faptul de a şti că suntem iubiţi face posibile poruncile. Însă este corect să adăugăm că adoraţia are o repercusiune existenţială concretă. Cel care ştie să dialogheze cu Cristos fără cuvinte, ştie să-şi dea seama de cuvintele nespuse şi de cel care este lângă el. De câte ori Isus în Evanghelie a ascultat rugăciuni nerostite. Compasiunea sa vedea şi asculta ceea ce nu apărea imediat sau nu se reuşea să se spună. A privi cu compasiune pe oricine întâlnim (inclusiv pe duşmani) este probabil actualizarea cea mai imediată a adoraţiei faţă de Cristos.
Compasiunea este mărturisirea noastră în Crăciun.
(După L’Osservatore Romano, 19 decembrie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu