Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 5 octombrie 2022
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Continuăm să tratăm tema discernământului. Data trecută am luat în considerare ca element indispensabil al său pe cel al rugăciunii, înţeleasă ca familiaritate şi destăinuire cu Dumnezeu. Rugăciune, nu ca papagalii, ci ca familiaritate şi destăinuire cu Dumnezeu; rugăciune a fiilor către Tatăl; rugăciune cu inima deschisă. Asta am văzut în ultima cateheză. Astăzi aş vrea, în manieră aproape complementară, să subliniez că un discernământ bun cere şi cunoaşterea de sine. A ne cunoaşte pe noi înşine. Şi acest lucru nu este uşor. De fapt, discernământul implică facultăţile noastre umane: memoria, intelectul, voinţa, afectele. Adesea nu ştim să discernem pentru că nu ne cunoaştem suficient, şi astfel nu ştim ce anume vrem cu adevărat. Aţi auzit de atâtea ori: “Dar persoana aceea, de ce nu-şi aranjează viaţa sa? Niciodată n-a ştiut ceea ce vrea…”. Fără a ajunge la acea extremă, dar şi nouă ni se întâmplă ca să nu ştim bine ce vrem, nu ne cunoaştem bine.
La baza îndoielilor spirituale şi a crizelor vocaţionale se află adesea un dialog insuficient între viaţa religioasă şi dimensiunea noastră umană, cognitivă şi afectivă. Un autor de spiritualitate afirma că multe dificultăţi despre tema discernământului fac trimitere la probleme de alt gen, care trebuie recunoscute şi explorate. Aşa scrie acest autor: “Am ajuns la convingerea că obstacolul cel mai mare în calea discernământului adevărat (şi a unei adevărate creşteri în rugăciune) nu este natura intangibilă a lui Dumnezeu, ci faptul că nu ne cunoaştem suficient pe noi înşine şi nu vrem nici măcar să ne cunoaştem cum suntem cu adevărat. Aproape noi toţi ne ascundem în spatele unei măşti, nu numai în faţa altora, ci şi atunci când ne privim în oglindă” (Th. Green, Il grano e la zizzania [Grâul şi neghina], Roma 1992, 25). Toţi avem tentaţia de fi mascaţi chiar şi în faţa noastră.
Uitarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră merge în acelaşi pas cu ignoranţa despre noi înşine – a-l ignora pe Dumnezeu şi a ne ignora pe noi -, ignoranţă despre caracteristicile personalităţii noastre şi despre dorinţele noastre mai profunde.
A ne cunoaşte pe noi nu este dificil, dar este obositor: implică o muncă răbdătoare de săpătură interioară. Cere capacitatea de a ne opri, de “a dezactiva pilotul automat”, pentru a dobândi conştiinţă despre modul nostru de a face, despre sentimentele care locuiesc în noi, despre gândurile recurente care ne condiţionează, şi adesea fără ştiinţa noastră. Cere să distingem şi între emoţiile şi facultăţile spirituale. “Simt” nu este acelaşi cu “sunt convins”; “mă simt să” nu este acelaşi cu “vreau”. Astfel se ajunge la recunoaşterea că privirea pe care o avem asupra noastră înşine şi asupra realităţii este uneori un pic deformată. A ne da seama de asta este un har! De fapt, de multe ori se poate întâmpla că unele convingeri greşite despre realitate, bazate pe experienţele din trecut, ne influenţează puternic, limitând libertatea noastră de a intra în joc pentru ceea ce într-adevăr contează în viaţa noastră.
Trăind în era informaticii, ştim cât de important este a cunoaşte parolele (password) pentru a putea intra în programele unde se află informaţiile mai personale şi preţioase. Dar şi viaţa spirituală are “parolele” sale: există cuvinte care ating inima pentru că fac trimitere la ceea ce ne face mai sensibili. Ispititorul, adică diavolul, cunoaşte bine aceste cuvinte-cheie şi este important ca să le cunoaştem şi noi, pentru a nu ne afla acolo unde nu am vrea. Ispita nu sugerează în mod necesar lucruri rele, ci adesea lucruri dezordonate, prezentate cu o importanţă excesivă. În acest mod ne hipnotizează cu atracţia pe care aceste lucruri o trezesc în noi, lucruri frumoase, dar iluzorii, care nu pot menţine ceea ce promit, şi astfel ne lasă la sfârşit cu un sentiment de gol şi de tristeţe. Acel sentiment de gol şi tristeţe este un semnal că am luat-o pe un drum care nu era corect, care ne-a dezorientat. De exemplu, pot să fie titlul de studiu, cariera, relaţiile, toate lucruri lăudabile în sine, dar faţă de care, dacă nu suntem liberi, riscăm să nutrim aşteptări ireale, ca de exemplu confirmarea valorii noastre. Tu, de exemplu, când te gândeşti la un studiu pe care-l faci, tu îl gândeşti numai pentru a te promova pe tine însuţi, pentru interesul tău, sau şi pentru a sluji comunitatea? Acolo, se poate vedea care este intenţionalitatea fiecăruia dintre noi. Din această înţelegere greşită derivă adesea suferinţele mai mari, pentru că niciunul din lucrurile acelea nu poate fi garanţia demnităţii noastre.
Pentru aceasta, iubiţi fraţi şi surori, este important să ne cunoaştem, să cunoaştem parolele inimii noastre, lucrurile de care suntem mai sensibili, pentru a ne proteja de cel care se prezintă cu cuvinte convingătoare pentru a ne manipula, dar şi pentru a recunoaşte ceea ce este într-adevăr important pentru noi, distingându-l de modele momentului sau de sloganuri senzaţionale şi superficiale. De atâtea ori ceea ce se spune la un program de televiziune, în vreo publicitate care se face, ne atinge inima şi ne face să mergem în acea parte fără libertate. Fiţi atenţi la asta: sunt liber sau mă las dus la sentimentele de moment, sau la provocările de moment?
În ajutor în asta este examinarea conştiinţei, dar nu vorbesc despre examinarea conştiinţei pe care o facem toţi atunci când mergem la spovadă, nu. Aceasta este: “Dar am păcătuit asta, asta…”. Nu. Examinarea conştiinţei generală a zilei: ce s-a întâmplat în inima mea în această zi? “S-au întâmplat atâtea lucruri…”. Care? De ce? Ce urme au lăsat în inimă? A face examinarea conştiinţei, adică obiceiul bun de a reciti cu calm ceea ce se întâmplă în ziua noastră, învăţând să observăm în evaluări şi în alegeri la ce dăm mai mult importanţă, ce anume căutăm şi de ce, şi ce anume am găsit la sfârşit. Mai ales învăţând să recunoaştem ce anume satură inima mea. Pentru că numai Domnul ne poate da confirmarea a cât valorăm. Ne spune asta în fiecare zi de pe cruce: a murit pentru noi, pentru a ne arăta cât suntem de preţioşi în ochii săi. Nu există obstacol sau eşec care să poată împiedica îmbrăţişarea sa duioasă. Examinarea conştiinţei ajută mult, pentru că astfel vedem că inima noastră nu este un drum unde trec de toate şi noi nu ştim. Nu. A vedea: ce a trecut astăzi? Ce s-a întâmplat? Ce m-a făcut să reacţionez? Ce m-a făcut trist? Ce m-a făcut bucuros? Ce a fost urât şi dacă am făcut rău altora. Este vorba de a vedea parcursul sentimentelor, al atracţiilor în inima mea în timpul zilei. Nu uitaţi! Data trecută am vorbit despre rugăciune; astăzi vorbim despre cunoaşterea de noi înşine.
Rugăciunea şi cunoaşterea de noi înşine permit să creştem în libertate. Asta, este pentru a creşte în libertate! Sunt elemente fundamentale ale existenţei creştine, elemente preţioase pentru a găsi propriul loc în viaţă. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu