14.08.2022, Vatican (Catholica) – La întâlnirea de astăzi cu credincioșii pentru rugăciunea „Îngerul Domnului”, Papa Francisc a căutat să răspundă unei întrebări interesante: ce vrea să spună Isus când afirmă că vrea să arunce foc pe pământ? Pornind de la Evanghelie a ajuns la credință, care „nu este un «nani-nani» care ne leagănă pentru a ne adormi. Credința adevărată este un foc, un foc aprins pentru a ne face să stăm treji și activi chiar și noaptea!” Redăm alocuțiunea papală după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
Iubiți frați și surori, bună ziua!
În Evanghelia liturgiei de astăzi este o expresie a lui Isus care ne impresionează mereu și ne interoghează. În timp ce este pe drum cu discipolii Săi, El spune: „Foc am venit să arunc pe pământ și ce altceva vreau decât să se aprindă!” (Lc 12,49). Despre ce foc vorbește? Și ce semnificație au aceste cuvinte pentru noi astăzi, acest foc pe care îl aduce Isus?
Așa cum știm, Isus a venit să aducă în lume Evanghelia, adică vestea bună a iubirii lui Dumnezeu față de fiecare dintre noi. De aceea ne spune că Evanghelia este ca un foc, pentru că este vorba de un mesaj care, atunci când intră năvalnic în istorie, arde echilibrele vechi ale vieții, provoacă la ieșirea din individualism, provoacă la învingerea egoismului, provoacă la trecerea de la sclavia păcatului și a morții la viața nouă a Celui Înviat, a lui Isus înviat. Adică Evanghelia nu lasă lucruri așa cum sunt; când trece Evanghelia și este ascultată și primită, lucrurile nu rămân așa cum sunt. Evanghelia provoacă la schimbare și invită la convertire. Nu împarte o falsă pace intimistă, ci aprinde o neliniște care ne pune în mișcare, ne determină să ne deschidem la Dumnezeu și la frați. Este exact ca focul: în timp ce ne încălzește cu iubirea lui Dumnezeu, vrea să ardă egoismele noastre, să lumineze părțile întunecate ale vieții – toți avem! -, să consume idolii falși care ne fac sclavi.
Pe urma profeților biblici – să ne gândim de exemplu la Ilie și la Ieremia – Isus este aprins de focul iubirii lui Dumnezeu și, pentru a-l face să ardă în lume, se dedică personal, iubind până la sfârșit, adică până la moarte și la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8). El este plin de Duh Sfânt, care este comparat cu focul, și cu lumina Sa și forța Sa dezvăluie fața milostivă a lui Dumnezeu și dă plinătate celor care sunt considerați pierduți, dă la o parte barierele marginalizărilor, vindecă rănile trupului și ale sufletului, reînnoiește o religiozitate redusă la practici exterioare. Pentru aceasta este foc: schimbă, purifică.
Așadar, ce înseamnă pentru noi, pentru fiecare dintre noi – pentru mine, pentru voi, pentru tine -, ce înseamnă pentru noi acest cuvânt al lui Isus, despre foc? Ne invită să reaprindem flacăra credinței, pentru ca ea să nu devină o realitate secundară, sau un mijloc de bunăstare individuală, care ne face să evadăm din provocările vieții și din angajarea în Biserică și în societate. De fapt – spunea un teolog -, credința în Dumnezeu „ne asigură, dar nu cum am vrea noi: adică nu pentru a ne procura o iluzie paralizantă sau o satisfacție fericită, ci pentru a ne permite să acționăm” (De Lubac, Sulle vie di Dio, Milano 2008, 184). Așadar, credința nu este un „nani-nani” care ne leagănă pentru a ne adormi. Credința adevărată este un foc, un foc aprins pentru a ne face să stăm treji și activi chiar și noaptea!
Și atunci putem să ne întrebăm: eu sunt pasionat de Evanghelie? Eu citesc adesea Evanghelia? O port cu mine? Credința pe care o mărturisesc și pe care o celebrez mă pune într-o liniște fericită sau aprinde în mine focul mărturiei? Putem să ne întrebăm aceasta și ca Biserică: în comunitățile noastre, ard focul Duhului, pasiunea pentru rugăciune și pentru caritate, bucuria credinței, sau ne târâm în oboseală și în obișnuință, cu fața posomorâtă și plânsul pe buze și bârfele în fiecare zi? Fraților și surorilor, să ne verificăm cu privire la aceasta, așa încât și noi să putem spune ca Isus: suntem aprinși de focul iubirii lui Dumnezeu și vrem „să îl aruncăm” în lume, să îl ducem la toți, pentru ca fiecare să descopere duioșia Tatălui și să experimenteze bucuria lui Isus, care lărgește inima – și Isus lărgește inima! – și face viața frumoasă. Să o rugăm pentru asta pe Sfânta Fecioară: ea, care a primit focul Duhului Sfânt, să mijlocească pentru noi.