Darul lacrimilor

Publicatla 5 August 2022


de Massimiliano Menichetti

În societatea de astăzi există imagini care fac înconjurul lumii în puţine secunde, împărtăşite pe social media graţie telefoanelor şi computerelor: mii, milioane, dacă nu miliarde de persoane se află adesea inconştient privind aceeaşi fotografie. Există linii, culori şi forme care dispar în vârtejul împărtăşirii, altele rămân imprimate în memorie pentru totdeauna, altele sunt păstrate exclusiv în inimă. În călătoria Papei Francisc în Canada, de la 24 la 30 iulie 2022 au fost multe astfel de fotografii care relatează mult mai mult decât un eveniment: deschid spaţii, arată tăceri, durere şi suferinţă, dar şi apartenenţă, recunoaştere, întâlnire, speranţă.

Papa a făcut, aşa cum a indicat el însuşi, un pelerinaj penitenţial într-o ţară care a văzut martiriul popoarelor indigene cărora le-au fost smulşi copiii în timpul politicilor de asimilare şi izolare. Papa Francisc a pornit la drum, ducând lumina lui Cristos, a Bisericii care vede, căreia nu-i este frică de adevăr şi de a cere iertare, care îmbrăţişează, ascultă, iubeşte. O Biserică ce este aproape de orice nevoiaş, fără ezitări, fără îndoieli, fără întârzieri, fără piedici.

În şase zile papa a străbătut Canada atingând periferiile inimii şi pe cele geografice, ajungând până la graniţele cercului polar arctic unde trăieşte cea mai mare comunitate Inuit de pe planetă. La Iqaluit i-a întâlnit pe foştii elevi din şcolile rezidenţiale la una din cele patru şcoli elementare: structurile teribile create pentru a-i reeduca pe indigenii smulşi din familiile lor, locuri de atrocităţi şi violenţe. Papa Francisc a intrat într-o cameră din această structură, care aminteşte de o mare cutie albă, cu obloane distribuite pe pereţii poliedrici şi proeminenţi.

A intrat în tăcere: îl aşteptau câteva zeci de persoane aranjate pe mai multe rânduri, în cerc. Majoritatea erau bătrâni, îmbrăcaţi simplu, unii în haine tradiţionale. Mâinile aplecate de ani s-au îndreptat spre faţă. Pe feţele imobile, aproape inexpresive, îndreptate cu privirea spre succesorul lui Petru coborau lent lacrimi. În acea fotografie – repetată de atâtea ori în timpul călătoriei – este mult mai mult decât o singură viaţă, este strigătul sufocat al unui popor. Bărbaţi şi femei care, şi din cauza catolicilor, au trăit orori şi care în acea întâlnire s-au simţit recunoscuţi, atinşi, îmbrăţişaţi, iubiţi. Lacrimi care desenau prăpastii, suferinţe, speranţe în faţa cărora se poate numai tăcea, se pot deschide braţele, se poate primi.

Papa în zilele vizitei apostolice a indicat un drum de reconciliere şi vindecare, ca în lunile trecute în Vatican când a primit reprezentanţii popoarelor indigene First Nations, Inuit şi Métis. A demarat un proces, un orizont la care trebuie ajuns, care trebuie construit şi alimentat. Prezenţa papei a fost o “binecuvântare şi un dar” a spus Chief Wilton Littlechild, subliniind că acum “începe munca”. Littlechild este conducătorul indigen supravieţuitor din şcolile rezidenţiale, astăzi în vârstă de 78 de ani, care a dăruit papei un coif indian la întâlnirea de la Bear Park Pow-Woe Grounds, la Maskwacis.

O fotografie extraordinară, cea a pontifului cu penele de vultur, dar fotografia inimii este cu mai multe fotograme înainte: când acest gest de împărtăşire a fost făcut posibil şi pentru a-l înţelege trebuia refăcută complet scena. S-a ajuns la acel dar care indică o recunoaştere – care l-a constat pe Littlechild un efort fizic însemnat, pentru că în mod obişnuit este constrâns să meargă cu ajutorul cârjelor sau să se mişte în scaun cu rotile: în schimb a parcurs numai câţiva metri, urcând scările pentru a ajunge pe scena unde era papa – pentru că indigenii au redeschis inima şi urechea la Vestire, la realitatea unei Biserici vii, diferite de aceea care i-a umilit şi i-a strivit.

O oroare imprimată pe lunga fâşie roşie pe care erau scrise numele victimelor din şcolile rezidenţiale, arătată papei, în timp ce sunetul tamburinelor străbătea trupurile şi se contopea cu bătaia inimii fiecăruia. Este de neuitat imaginea de durere, înduioşare şi supărare a lui Si Pih Ko, stând drept în faţa papei având în jur mulţimea admirată şi nehotărârea oamenilor de securitate în timp ce intonează, în ceva neprogramat, un cântec care în sunete aminteşte de imnul canadian.

După aceea, papa aşezat în scaunul cu rotile în faţa tăcerii de la Lacul Sfânta Ana, loc îndrăgit de indigeni, unde mii de persoane în fiecare an merg în pelerinaj. Şi unde, în timp ce Papa Francisc vorbea, mâinile bunicilor le strângeau pe cele ale celor mai tineri pentru a se sprijini reciproc.

Imagini de suferinţă, mândrie, pasiune, identitate, dansuri, tăcere, rugăciune, lacrimi care au însoţit aşadar acest pelerinaj penitenţial care demarează o perspectivă nouă şi încredinţează misiuni şi obiective fiecăruia şi instituţiilor, dar care reprezintă şi o oportunitate pentru întreaga omenire, pentru noi toţi, să urmăm căi de împărtăşire şi fraternitate, să ascultăm şi să ne îndreptăm privirea spre om şi spre creaţie, recunoscându-ne fii ai lui Dumnezeu.

(După L’Osservatore Romano, 3 august 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia