10.07.2022, Vatican (Catholica) – „Doamne, să văd, să mi se facă milă, așa cum Tu mă vezi pe mine și Tu ai milă de mine.” Această rugăciune a propus-o Papa Francisc credincioșilor la întâlnirea de astăzi pentru rugăciunea Îngerul Domnului. Această propunere a venit în contextul în care în ritul latin lectura evanghelică a zilei a fost parabola bunului samaritean. Redăm alocuțiunea papală după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Evanghelia de la liturgia de astăzi relatează parabola bunului samaritean (cf. Lc 10,25-37); toți o cunoaștem. Pe fundal este drumul care de la Ierusalim coboară la Ierihon, de-a lungul căruia zace un om bătut până la sânge și prădat de tâlhari. Un preot în trecere îl vede, dar nu se oprește, trece mai departe; același lucru îl face un levit, adică un angajat la cultul din templu. „Dar un samaritean oarecare ce călătorea – spune Evanghelia -, a venit lângă el și, văzându-l, i s-a făcut milă” (v. 33). Să nu uităm aceste cuvinte: „i s-a făcut milă”; este ceea ce simte Dumnezeu de fiecare dată când ne vede pe noi într-o problemă, într-un păcat, într-o mizerie: „i s-a făcut milă”. Evanghelistul ține să precizeze că samariteanul călătorea. Așadar, acel samaritean, deși avea programele sale și se îndrepta spre o destinație îndepărtată, nu găsește scuze și se lasă interpelat, se lasă interpelat de ceea ce se întâmplă de-a lungul drumului. Să ne gândim: Domnul nu ne învață să facem chiar așa? Să privim departe, la destinația finală, dând totuși multă atenție pașilor de făcut, aici și acum, pentru a ajunge acolo.
Este semnificativ că primii creștini au fost numiți „discipoli ai Căii” (cf. Fap 9,2), adică ai drumului. De fapt, credinciosul se aseamănă mult cu samariteanul: ca și el călătorește, este un călător. Știe că nu este o persoană „care a ajuns”, ci vrea să învețe în fiecare zi, punându-se în urmarea Domnului Isus, care a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14,6). Eu sunt calea: discipolul lui Cristos merge urmându-l pe El, și astfel devine „discipol al Căii”. Merge în urma Domnului, care nu este un sedentar, ci este mereu pe cale: pe drum întâlnește persoanele, vindecă bolnavii, vizitează sate și orașe. Așa a făcut Domnul, mereu pe cale.
„Discipolul Căii” – adică noi, creștinii – vede de aceea că modul său de a gândi și de a acționa schimbă treptat, devenind tot mai conform cu acela al Învățătorului. Mergând pe urmele lui Cristos, devine un călător, și învață – ca samariteanul – să vadă și să i se facă milă. Vede și i se face milă. Înainte de toate vede: deschide ochii asupra realității, nu este închis în mod egoist în cadrul propriilor gânduri. În schimb preotul și levitul îl văd pe acel nenorocit, dar este ca și cum nu l-ar vedea, trec mai departe, privesc în altă parte. Evanghelia ne educă să vedem: conduce pe fiecare dintre noi să înțelegem corect realitatea, depășind zi după zi preconcepții și dogmatisme. Atâția credincioși se refugiază în dogmatisme pentru a se apăra de realitate. Și apoi ne învață să îl urmăm pe Isus, pentru că a-l urma pe Isus ne învață să ni se facă milă: să ne dăm seama de ceilalți, mai ales de cel care suferă, de cel care are mai multă nevoie. Și să intervenim ca samariteanul: să nu trecem mai departe, ci să ne oprim.
În fața acestei parabole evanghelice se poate întâmpla să învinovățim sau să ne învinovățim, să îndreptăm degetul spre alții comparându-i cu preotul și cu levitul: „Dar acesta sau acela merg înainte, nu se opresc!”, sau să învinovățim pe noi înșine enumerând propriile lipsuri de atenție față de aproapele. Dar eu aș vrea să vă sugerez un alt tip de exercițiu. Nu atât acela de a ne învinovăți, nu; desigur, trebuie să recunoaștem atunci când am fost indiferenți și ne-am scuzat, dar să nu ne oprim acolo. Trebuie să o recunoaștem, este o greșeală, dar să îi cerem Domnului să ne scoată din indiferența noastră egoistă și să ne pună pe cale. Să îi cerem să vedem și să ni se facă milă. Acesta este un har, trebuie să îl cerem de la Domnul: „Doamne, să văd, să mi se facă milă, așa cum Tu mă vezi pe mine și Tu ai milă de mine”. Aceasta este rugăciunea pe care astăzi v-o sugerez: „Doamne, să văd, să mi se facă milă, așa cum Tu mă vezi pe mine și Tu ai milă de mine”. Să ni se facă milă de cei pe care îi întâlnim de-a lungul drumului, mai ales de cel care suferă și este în nevoie, pentru a ne apropia și a face ceea ce putem pentru a ajuta.
De atâtea ori, când mă află cu vreun creștin sau creștină care vine să vorbească despre lucruri spirituale, eu întreb dacă dă de pomană. „Da”, îmi spune. „Și, spune-mi, tu atingi mâna persoanei căreia îi dai moneda?” „Nu, nu, o arunc acolo.” „Și tu privești ochii acelei persoane?” „Nu, nu îmi vine în minte.” Dacă tu dai pomana fără a atinge realitatea, fără a privi ochii persoanei nevoiașe, acea pomană este pentru tine, nu pentru ea. Gândește-te la aceasta: „Ating mizeriile, chiar și acele mizerii pe care le ajut? Privesc ochii persoanelor care suferă, ai persoanelor pe care le ajut?” Vă las acest gând: a vedea și a ni se face milă. Fecioara Maria să ne însoțească pe acest drum de creștere. Ea, care ne „arată calea”, adică pe Isus, să ne ajute să devenim și tot mai mult „discipoli ai căii”.