Papa Francisc: “Gata cu polemicile despre liturgie, să redescoperim frumuseţea sa”
O scrisoare apostolică despre liturgie adresată poporului lui Dumnezeu, pentru a aminti semnificaţia profundă a celebrării euharistice aşa cum a reieşit din Conciliu şi pentru a invita la formarea liturgică. Papa Francisc publică Desiderio desideravi, care cu cele 65 de paragrafe ale sale reelaborează rezultatele adunării plenare a Dicasterului pentru Cultul Divin din februarie 2019 şi urmează după motu proprio Traditiones custodes, reafirmând importanţa comuniunii ecleziale în jurul ritului provenit din reforma liturgică post-conciliară. Nu este vorba de o nouă instrucţiune sau de un directoriu cu norme specifice, ci mai degrabă de o meditaţie pentru a înţelege frumuseţea celebrării liturgice şi rolul său în evanghelizare. Şi se încheie cu un apel: “Să abandonăm polemicile pentru a asculta împreună ce anume spune Bisericii Duhul, să păstrăm comuniunea, să continuăm să ne uimim faţă de frumuseţea liturgiei” (nr. 65).
Credinţa creştină, scrie Papa Francisc, ori este întâlnire cu Isus viu, ori nu este. Şi “liturgia ne garantează posibilitatea acestei întâlniri. Nouă nu ne este de folos o amintire vagă a Ultimei Cine: noi avem nevoie să fim prezenţi la Cina aceea”. Amintind importanţa constituţiei Sacrosanctum Concilium al Conciliului al II-lea din Vatican, care a dus la redescoperirea înţelegerii teologice a liturgiei, papa adaugă: “Aş vrea ca frumuseţea celebrării creştine şi a consecinţelor sale necesare în viaţa Bisericii, să nu fie deformată de o înţelegere superficială şi reductivă a valorii sale sau, şi mai rău, de o instrumentalizare a sa în slujba vreunei viziuni ideologice, oricare ar fi ea” (nr. 16).
După a ce avertizat cu privire la “mondenitatea spirituală” şi la gnosticismul şi neo-pelagianismul care o alimentează, Papa Francisc afirmă că “a participa la jertfa euharistică nu este o cucerire a noastră ca şi cum ne-am putea lăuda cu asta în faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor” şi că “liturgia nu are nimic de-a face cu un moralism ascetic: este darul Paştelui Domnului care, primit cu docilitate, face nouă viaţa noastră. Nu se intră în cenacol decât prin forţa de atracţie a dorinţei sale de a mânca Paştele cu noi” (nr. 20). Pentru a ne vindeca de mondenitatea spirituală este necesar să redescoperim frumuseţea liturgiei, dar această redescoperire “nu este căutarea unui estetism ritual care se complace numai în îngrijirea formalităţii exterioare a unui rit sau se mulţumeşte cu o respectare scrupuloasă a rubricilor. Desigur această afirmaţie nu vrea în niciun mod să aprobe atitudinea opusă care confundă simplitatea cu o banalitate neglijentă, esenţialitatea cu o superficialitate ignorantă, concreteţea acţiunii rituale cu un funcţionalism practic exasperat” (nr. 22).
Papa spune că “fiecare aspect al celebrării trebuie îngrijit (spaţiu, timp, gesturi, cuvinte, obiecte, veşminte, cântare, muzică, …) şi fiecare rubrică trebuie respectată: ar fi suficientă această atenţie pentru a evita să i se fure adunării ceea ce i se cuvine, adică misterul pascal celebrat în modalitatea rituală pe care Biserica o stabileşte. Dar chiar dacă şi calitatea şi norma acţiunii celebrative ar fi garantate, asta nu ar fi suficient pentru a face deplină participarea noastră” (nr. 23). De fapt, dacă lipseşte “uimirea faţă de misterul pascal” prezent “în concreteţea semnelor sacramentale, cu adevărat am putea risca să fim impermeabili la oceanul de har care inundă fiecare celebrare” (nr. 24). Această uimire, clarifică Papa Francisc, nu are nimic de-a face “cu expresia afumată «simţ al misterului»: uneori printre presupusele capete de imputare împotriva reformei liturgice există şi acela că – se spune – l-a eliminat din celebrare”. Uimirea despre care vorbeşte papa nu este un soi de rătăcire în faţa unei realităţi obscure sau a unui rit enigmatic, ci este, “dimpotrivă, uimirea faţă de faptul că planul de mântuire al lui Dumnezeu ne-a fost revelat în Paştele lui Isus” (nr. 25).
Aşadar, cum se recuperează capacitatea de a trăi în plinătate acţiunea liturgică? În faţa rătăcirii post-modernităţii, a individualismului, a subiectivismului şi a spiritualismului abstract, papa invită la întoarcerea la marile constituţii conciliare, care nu sunt separabile între ele. Şi scrie că “ar fi banal să se citească tensiunile, prezente din păcate în jurul celebrării, ca o simplă divergenţă între diferite sensibilităţi faţă de o formă rituală. Problematica este înainte de toate ecleziologică” (nr. 31). Aşadar, în spatele luptelor cu privire la rit se ascund diferite concepţii despre Biserică. Nu se poate spune, precizează pontiful, că se recunoaşte validitatea Conciliului şi nu se primeşte reforma liturgică născută din Sacrosanctum Concilium.
Citându-l pe teologul Romano Guardini, foarte prezent în scrisoarea apostolică, Papa Francisc afirmă că, fără formare liturgică, “reformele în rit şi în text nu ajută mult” (nr. 34). Insistă asupra importanţei formării, înainte de toate în seminarii: “O planificare liturgico-sapienţială a formării teologice în seminarii ar avea cu siguranţă şi efecte pozitive în acţiunea pastorală. Nu există aspect al vieţii ecleziale care să nu găsească în ea culmea sa şi izvorul său. Pastoraţia de ansamblu, organică, integrată, mai mult decât să fie rezultatul unor programe elaborate este consecinţa punerii în centrul vieţii comunităţii celebrarea euharistică duminicală, fundament al comuniunii. Înţelegerea teologică a liturgiei nu permite în niciun mod de a înţelege aceste cuvinte ca şi cum totul s-ar reduce la aspectul cultual. O celebrare care nu evanghelizează nu este autentică, aşa cum nu este autentică o vestire care nu duce la întâlnirea cu Cel Înviat în celebrare: după aceea, ambele, fără mărturia carităţii, sunt ca o aramă care sună sau ca un chimval care zăngăneşte” (nr. 37).
Este important, mai explică papa, să se educe la înţelegerea simbolurilor, tot mai dificilă pentru omul modern. Un mod pentru a face asta “este cu siguranţă acela de a avea grijă de arta de a celebra”, care “nu poate fi redusă numai la respectarea unui aparat de rubrici şi nici nu poate fi gândită ca o fantezistă – uneori sălbatică – creativitate fără reguli. Ritul este în sine însuşi normă şi norma nu este niciodată scop în sine, ci este mereu în slujba realităţii mai înalte pe care vrea s-o păzească” (nr. 48). Arta de a celebra nu se învaţă “pentru că se frecventează un curs de public speaking sau de tehnici de comunicare convingătoare”, este nevoie de “o dedicare diligentă pentru celebrare lăsând ca însăşi celebrarea să ne transmită arta sa” (nr. 50). Şi “între gesturile rituale care aparţin întregii adunări ocupă un loc de importanţă absolută tăcerea”, care “mişcă la căinţă şi la dorinţa de convertire; trezeşte ascultarea cuvântului şi rugăciunea; dispune la adorarea trupului şi sângelui lui Cristos” (nr. 52).
Apoi Papa Francisc afirmă că în comunităţile creştine modul lor de a trăi celebrarea “este condiţionat – în bine şi, din păcate, şi în rău – de modul în care parohul lor prezidează adunarea”. Şi prezintă diferite “modele” de prezidare nepotrivite, chiar dacă sunt de semn opus: “rigiditate austeră sau creativitate exasperată; dezinvoltură grăbită sau încetineală exagerată: neglijenţă dezordonată sau meticulozitate excesivă; afabilitate supraabundentă sau impasibilitate sacră”. Toate sunt modele care au o unică rădăcină: “un personalism exasperat al stilului de celebrare care, uneori, exprimă o manie greşit ascunsă de protagonism” (nr. 54), amplificată atunci când celebrările sunt transmise on-line. În timp ce “a prezida Euharistia înseamnă a fi cufundaţi în cuptorul iubirii lui Dumnezeu. Când ne este dat să înţelegem, sau chiar numai să intuim, această realitate, cu siguranţă nu mai avem nevoie de un directoriu care să ne impună un comportament adecvat” (nr. 57).
Papa încheie scrisoarea cerând “tuturor episcopilor, preoţilor şi diaconilor, formatorilor din seminarii, profesorilor din facultăţile teologice şi din şcolile de teologie, tuturor cateheţilor şi catehetelor, să ajute poporul sfânt al lui Dumnezeu să ia din acela care este din totdeauna primul izvor al spiritualităţii creştine”, reafirmând ceea ce este stabilit în Traditiones custodes, pentru ca “Biserica să poată înălţa, în varietatea limbilor, o singură şi identică rugăciune capabilă să exprime unitatea sa” şi această unică rugăciune este Ritualul Roman provenit din reforma conciliară şi stabilit de sfinţii pontifi Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea”.
(După Vatican News, 29 iunie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu