Calea Ucenicului (90)

Publicatla 13 June 2022

Meditatie biblica la Claudianum, Aleea Zanelor 9A, in fiecare joi de la 19.30

ISUS NAZARINEANUL, CEL RĂSTIGNIT, A ÎNVIAT (Mc 16,1-8)

  1. Mesajul în context

Isus Nazarineanul, cel răstignit, a înviat”. Este strigătul pascal al biruinţei asupra morţii care răsună din mormânt pentru lumea întreagă. Vestea incredibilă a Răstignitului înviat este începutul „evangheliei” lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (1,1).

Femeile sunt primele care-l ascultă şi primesc misiunea de a relata minunea învierii sale.

Dovada negativă este absenţa apăsătoare a trupului său din locul unde trebuie să fie prezent asemenea tuturor: „Nu este aici, iată locul în care îl puseseră!” Mormântul este gol. Atunci, ca şi acum, oricine poate să constate acest lucru.

Dovada pozitivă este promisiunea primită de femei şi transmisă apostolilor, care ajunge până la noi: „el merge înaintea voastră în Galileea: acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.”

Cei patru evanghelişti se deosebesc mult unul de celălalt în partea finală. De fapt, ei vor să îl conducă pe cititor la întâlnirea cu Cel Înviat. Iar aceasta are loc potrivit unor grade diferite, corespunzând diverselor etape ale drumului de credinţă în care se găseşte fiecare.

Marcu, evanghelistul catehumenului, vrea să conducă la credinţa în puterea Cuvântului. Aici îl întâlnim pe Domnul viu şi activ în mijlocul nostru, astfel încât noi îi încredinţăm viaţa noastră în botez şi, introduşi în încăperea de sus, mâncăm împreună cu El.

Oricum, toţi concordă în faptul că Pâinea şi Cuvântul reprezintă locul recunoaşterii depline a celui care însoţeşte mereu Biserica sa pe drumul ei, aşa cum a făcut cu cei doi ucenici din Emaus.

Nu credinţa este începutul învierii, ci învierea este începutul credinţei. „Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (1Cor 15,14.17), arată Paul. Bucuria Celui Înviat este tăria de a merge pe drumul nostru; ne aşează în urma lui, trăind şi murind împreună cu El, pentru a avea parte cu El de însăşi viaţa de dincolo de moarte (cf. Fil 3,10).

Învierea lui Isus nu este o simplă reînsufleţire a unui cadavru, ca în cazul fiicei lui Iair care se întoarce la o viaţă ‚,muritoare”. Dimpotrivă, învierea lui Isus este participarea trupului la gloria lui de Fiu, pârga noastră, a tuturor, care vom fi mereu împreună cu El, viaţa noastră de acum ascunsă în Dumnezeu (cf. 1Tes 14,17; Fil 1,21; Col 3,3).

Învierea nu poate fi dedusă din nicio premiză şi nici nu poate fi realizată de către vreo pretenţie umană.

Înainte de a li se întâmpla altora (cf. Fap 17,18-32; 26,24!), învierea pare de necrezut chiar şi ucenicilor. Atât ei cât şi noi putem să o deducem numai din făgăduinţa lui Dumnezeu şi să o aşteptăm în comuniune cu El. Cunoaşterea Scripturilor şi a puterii sale (12,24) este pentru toţi calea de acces către Cel Înviat. Primii chiar l-au văzut pentru a ne da mărturie nouă, celor care venim în urma lor. Însă, chiar şi cine l-a văzut îl recunoaşte, asemenea nouă, numai în lumina Cuvântului şi prin forţa Pâinii.

Învierea lui Isus – la fel ca învierea noastră viitoare – este în trup, aşa cum a fost şi este moartea lui. Stă dovadă mormântul gol, menţionat de toţi cei patru evanghelişti. Paul încearcă să ne explice cu ce trup vor învia cei morţi. Acesta nu va fi muritor, ci transformat după imaginea omului ceresc, asemenea trupului lui Isus cel înviat (1Cor 15,35 urm.).

Mormântul gol dezminte ultima aşteptare. Înfrânge singura certitudine absolută, punându-l, astfel, pe om în faţa unei enigme de nerezolvat. Singura explicaţie constă în vestirea Celui Înviat, singura verificare este întâlnirea personală cu El, oferit tuturor celor care primesc cu credinţă Cuvântul.

Marcu nu relatează apariţiile. Deşi le cunoştea, el încheie evanghelia prin cuvântul „de fapt” (în greceşte gár), lăsând-o intenţionat în suspans. În loc să o termine, el o lasă deschisă cu invitaţia de întoarcere în Galileea, locul în care începe relatarea.

Aşadar, finalul face trimitere la început, acolo unde Isus vesteşte că timpul s-a împlinit, iar împărăţia lui Dumnezeu este aici pentru cine se orientează spre El şi-l urmează (1,14 urm.). Nu rămâne decât să verifice. Cine este disponibil, experimentează primul întâlnirea cu Cel Înviat: Cuvântul are forţa de a-l însufleţi pentru a i se încredinţa şi a-l urma (1,16-20).

Apoi, îl eliberează de orice rău şi îi dă capacitatea de a sluji (1,21-31); îi curăţă viaţa de lepră şi îl purifică de moarte; îi iartă păcatele şi-l face să umble; îi deschide mâna pentru a primi darul etc. (cf. 1,45-3,6). Fiecare minune relatată semnifică ceea ce Cuvântul puternic al Domnului înviat operează în noi, acum ca şi atunci. Într-adevăr, cuvântul este o sămânţă care are puterea să ne transforme existenţa.

La jumătatea evangheliei, cine acceptă „Cuvântul” şi chemarea de a-l urma, îl „vede” transfigurat (8,31-9,9).

Schimbarea la faţă substituie, în evanghelia lui Marcu, relatările învierii. Ucenicul vindecat treptat, vede chipul Fiului tocmai în chipul fratelui şi îi experimentează puterea de înviat tocmai în propria viaţă reînnoită. Schimbarea la faţă revelează nu numai divinitatea lui Isus, ci şi gloria pe care El ne-o dăruieşte. Cine a cunoscut şi a crezut în iubirea unui Dumnezeu răstignit abandonează în mâinile sale propria viaţă şi moarte şi devine un om nou care a trecut de la noapte la zi. Este deplina iluminare baptismală, aceea la care Marcu vrea să-l conducă pe cititorul său.

A doua parte a evangheliei devine, apoi, în întregime o confruntare între Cuvântul făcut Pâine şi viaţa noastră în diferitele sale raporturi cu noi înşine, cu ceilalţi, cu lucrurile şi cu Dumnezeu.

Ajunşi la sfârşitul evangheliei, suntem mereu trimişi la început, într-o mişcare în spirală, astfel încât de fiecare dată să creştem mai mult, până când vom ajunge la măsura staturii plinătăţii lui Cristos (Ef 4,13), atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi (1Cor 15,28).

Însă, de pe acum, în mijlocul vieţii noastre, ca şi la jumătatea evangheliei, există o experienţă a schimbării la faţă care înaintează în acelaşi timp cu acceptarea crucii.

Fiecare relectură a evangheliei nu este o simplă repetiţie menită a împiedica uitarea. De fiecare dată suntem trimişi la „început” (1,1) şi devenim mereu mai asemănători lui, chemaţi fiind să ne întoarcem mereu la acelaşi început.

Intenţionând să distingem diferitele nivele succesive de lectură – unul conduce către celălalt şi este inclus de către acesta din urmă –, am putea vorbi despre un prim nivel care pleacă de la pre-catehumenat, de un al doilea care pleacă de la catehumenat spre botez şi de un al treilea care este propriu celui botezat, chemat la un progres fără sfârşit în cunoaşterea şi urmarea Domnului său. Izvorul nu dă niciodată aceeaşi apă: o viaţă care se opreşte este moartă.

Precatehumenul începe să cunoască istoria lui Isus. Aceasta, făcând să strălucească făgăduinţa lui Dumnezeu, eliberează în el dorinţele profunde pentru care este făcut. Este prima întâlnire cu Cel Înviat, care prin cuvântul său îi deschide inima (Fap 16,14). Finalul îi propune să o ia de la început, crezând că el împlineşte tot ceea ce spune. Atunci se dezlănţuie toate rezistenţele contrare speranţelor încolţite în el. Lui îi revine să aleagă între cedarea în faţa fricii prin tăcere şi fugă, aşa cum au făcut femeile în primul moment, şi asumarea riscului, cerând credinţă. Cine acceptă saltul, iese din mulţime. Încetează a mai fi un simplu spectator şi devine partea interesată, coautor alături de Isus al fiecărei scene. Devine catehumen.

Catehumenul crede în Cuvânt şi se întoarce în Galileea, lăsându-se angajat de ceea ce Domnul îi spune cu autoritate. Atunci experimentează faptul de a fi mereu altă persoană căruia El îi spune sau face un anumit lucru: este ucenicul chemat care urmează, este posedatul de diavol eliberat, este soacra vindecată, este leprosul curăţit etc. În această repetiţie este importantă rugăciunea, prin care cel ce are credinţă îşi doreşte ca ceea ce a fost relatat să mi se întâmple şi mie. Întâlnesc, astfel, pe Domnul înviat în cuvintele şi gesturile sale, care mă transformă pentru a-l putea urma până la cruce şi a-l contempla ca fiind Mântuitorul şi Domnul meu. Atunci descopăr că frica mea a devenit încredere, fuga mea urmare, iar tăcerea mea urgenţa de a vesti. Sunt, astfel, gata pentru a primi botezul: încredinţez viaţa şi moartea mea celui care a murit pentru mine şi a înviat şi intru în Biserică, comunitatea fraţilor care trăiesc viaţa cea nouă.

Botezatul doreşte să-l urmeze mereu mai aproape pe Domnul său, pentru a fi împreună cu El (13,14) şi a fi trimis ca să-l vestească (6,6b urm.), parcurgând acelaşi drum al său de la cruce la slavă (8,34 urm.). În timp ce prima etapă, care este pentru toţi, îl conduce pe curios la catehumenat, iar a doua îl conduce pe catehumen la botez, această a treia etapă, cel mai tipic eclezială, nu duce nicăieri altundeva. Şi totuşi, ea nu se termină niciodată. Chiar şi aici finalul trimite la început, într-un crescendo de cunoaştere iubitoare. Fiecare relectură este o nouă întâlnire cu Isus care mă iluminează ulterior. „Vezi ceva?” îl întreabă Isus pe orbul din Betsaida. Vederea mea nu este niciodată adecvată pentru ceea ce trebuie văzut: cu cât este mai purificată, cu atât contemplă şi primeşte Gloria într-o mişcare de dorinţă şi îndestulare fără sfârşit.

La acest nivel se pot face şi câteva lecturi tematice, potrivit mesajului pe care textul însuşi îl sugerează în articularea sa:

  1. Cine este omul în faţa lui Dumnezeu: făgăduinţa Vechiului Testament (1,1-8).
  2. Cine este Dumnezeu în faţa omului: Isus împlinirea tuturor făgăduinţelor (1, 9-13).
  3. Chemarea şi răspunsul dat Împărăţiei: credinţa ca urmare a lui Isus (1,14-20).
  4. Programul Împărăţiei: o zi mesianică (1,21-45).
  5. Raportul lege/evanghelie: Isus săvârşeşte ceea ce este imposibil după lege (2,1-3,6).
  6. Poporul cel nou: împreună cu Isus în ascultarea Cuvântului (3,7-35).
  7. Credinţă în Cuvânt: sămânţa lui Dumnezeu (4,1-34).
  8. Tăcerea mării: credinţă şi botez ca eliberare de rău şi de moarte (4,35-6,6a).
  9. Cuvânt şi Pâine: misiune şi euharistie (6,6b-8,29).
  10. Biserica faţă în faţă cu Cuvântul: Isus mort şi înviat, principiul vieţii celei noi (8,31-10,51).
  11. „Puterea” lui Isus: Fiul slujitor (11,1-12.44).
  12. Sfârşitul lumii: sensul prezentului în lumina misterului lui Isus – mort şi înviat (13,1-37).
  13. Cuvântul făcut Pâine: Isus mort şi înviat (14,1-16,8).

Se mai pot dezvolta şi lecturi tematice transversale cuprinzând aspectele cristologice, ecleziologice, sacramentale, istorice etc.; sau se pot alege teme teologice specifice (ucenicia, crucea, secretul mesianic, cunoaşterea lui Dumnezeu) sau practice (legătura cu Cuvântul, cu sine însuşi, cu ceilalţi – înăuntru şi în afara Bisericii, cu bunurile etc.).

În general, se face greşeala de a se începe cu aceste tipuri de lectură pentru satisfacerea curiozităţii, ca şi cum s-ar căuta o reţetă de răspunsuri pentru întrebările noastre. Însă este bine să ascultăm întrebările pe care textul le pune şi noile răspunsuri pe care le suscită.

În fiecare lectură se ia în considerare faptul că în prima parte a evangheliei sunt oferite mai întâi roadele şi seminţele (minunile şi parabolele), în timp ce în a doua sunt oferite pomul şi rădăcinile sale (crucea şi Cuvântul).

Isus este Răstignitul înviat, care mă cheamă să primesc şi să experimentez iubirea lui pentru mine, ca să-l urmez şi să-l vestesc la rândul meu.

Ucenicul, intrat în mormânt, îl găseşte gol de moarte şi plin de proclamarea vieţii. La fel ca femeile, reacţionează la început cu teamă (neîncredere), fugă şi tăcere. Este chemat să depăşească această rezistenţă pentru a experimenta puterea Cuvântului, care transformă frica în credinţă, fuga în urmare şi tăcerea în vestire. Existenţa botezatului, mort şi îngropat împreună cu Cristos, este aceea care învie împreună cu el la o viaţă nouă, aceea de fiu al lui Dumnezeu şi frate al oamenilor, asemenea lui Isus. Dacă, la o primă lectură, evanghelia este o introducere la moartea-învierea sa, la o a doua devine desfăşurarea şi împlinirea lor în noi.

Exprimaţi-vă opinia