Vineri, 10 Iunie 2022
1 Regi 19, 11-16: [Domnul] i-a zis: „Ieşi şi stai pe munte în faţa Domnului, deoarece, iată, Domnul e pe punctul să treacă!”. Atunci a fost un vânt mare şi puternic, să rupă munţii şi să despice stâncile în faţa Domnului; dar nu era în vânt Domnul. După vânt a fost un cutremur de pământ; dar nu era în cutremur Domnul. După cutremur a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; după foc a fost un sunet de linişte adâncă. Când l-a auzit Ilíe, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la intrarea peşterii; şi, iată, a fost o voce către el: „Ce faci aici, Ilíe?”.
Dumnezeu nu se prezintă aici cu aparatul teofanic, deşi legitim, Dumnezeu nu este în vântul care despică stânca, nu este în fulger, în tunet, nu este în cutremurul care zdruncină pământul, ci pur şi simplu Dumnezeu este într-o “uşoară adiere de vânt”. Dumnezeu devine un glas de tăcere subţire, o tăcere “albă” care rezumă în sine toate culorile, aşa cum albul rezumă tot spectrul cromatic. Dumnezeu se adaptează în aşa fel încât ne învăluie lin cu liniştea tăcerii. Întocmai o experienţă pe care oricine, întâlnind tăcerea, o simte pe munte.
Foarte frumoasă această intuiţie care ne aminteşte că pe munte noi descoperim numai glasul înconjurat de tăcere.
Rugăciune
Doamne, dă-mi harul de a privi totul cu ochi noi,
de a discerne și deosebi spiritele care mă ajută să înțeleg semnele timpului,
de a savura lucrurile care vin de la tine
și de a le da mai departe și altora.
Dă-mi claritatea înțelegerii pe care i-ai dat-o lui Ignațiu.
Pedro Arrupe SJ
