Meditatie biblica la Claudianum, Aleea Zanelor 9A, în fiecare joi de la ora 19.30
CU ADEVĂRAT ACEST OM ERA FIUL LUI DUMNEZEU (Mc 15,33-39)
- Mesajul în context
„Cu adevărat acest om era Fiu al lui Dumnezeu”, spune centurionul despre Isus pe care-l vede dându-şi sufletul după ce strigase: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”
Primele cuvinte ale Psalmului 22, invocarea Dreptului suferind, sunt ultimele cuvinte care răsună de la înălţimea crucii.
Acest strigăt este culmea întregii disperări a umanităţii. Părăsirea din partea lui Dumnezeu constituie „răul”, scufundarea totală în abisul nimicului.
Orice depărtare a noastră de Tatăl este, acum, umplută de glasul Fiului care i se adresează din depărtările extreme ale haosului în care s-a lăsat să cadă pentru a ne întâlni pe noi toţi. Această abandonare absolută în mâinile noastre care l-am abandonat, ne descoperă însuşi misterul lui Dumnezeu ca iubire infinită între Tată şi Fiu, deschisă tuturor. Într-adevăr, nimeni nu se poate pierde astfel decât dacă este în mod infinit iubitor şi iubit.
Începutul Psalmului 22 ne aruncă brutal în faţă o stare de fapt, care în cazul celui drept sună de-a dreptul scandalos: în ghearele răului şi ale morţii, Dumnezeu îl părăseşte pe om.
În realitate, El este Emanuel, care stă mereu „cu”; noi l-am părăsit pe El şi nu El pe noi. De aceea ne poartă povara. Numai cine iubeşte suferă pierderea.
Pe cruce El poartă răul tuturor păcatelor: însăşi părăsirea din partea Tatălui. Astfel, solidar în toate, ne garantează pretutindeni şi mereu prezenţa sa împreună cu noi.
În iubire se împărtăşeşte ceea ce avem şi ceea ce suntem. Aici schimbul este perfect: Dumnezeu ne dăruieşte binele său, iar noi îi dăruim binele nostru.
Numai în momentul în care-l vede murind pe cruce, centurionul înţelege cine este Isus şi cine este Dumnezeu şi exclamă în numele tuturor îndreptăţiţilor: „Cu adevărat acest om era Fiu al lui Dumnezeu”.
Evanghelia lui Marcu ţinteşte să ne pună în faţa Răstignitului, culmea întregii istorii a lui Dumnezeu şi a omului.
Biblia începe cu Domnul care îl întreabă pe Adam: „Unde eşti?”. Lunga sa căutare, care a început atunci, se termină pe cruce. Aici, drumul timpului ajunge la ţinta fixată din veşnicie: Dumnezeu îl găseşte, chiar şi pe cel mai îndepărtat; iar fiecare om, chiar şi cel blestemat, îl găseşte pe Dumnezeu.
Răstignitul este unirea care se săvârşeşte între cei doi. Însuşi trupul său care se face purtătorul tuturor relelor este omul aflat sub blestemul păcatului; iar în măsura în care se încredinţează morţii pentru noi, el este epifania lui Dumnezeu.
Toate făgăduinţele nu mai sunt amintirea unui trecut nici dorinţa unui viitor. Pe cruce ele sunt împlinite. Într-adevăr, prin cruce este creată lumea nouă şi omul nou, este celebrat paştele definitiv – exodul de la robie la libertate, de la idoli la cunoaşterea lui Dumnezeu, din moarte la viaţă – vine ziua lui Dumnezeu şi a Împărăţiei sale, se împlineşte judecata sa de mântuire pentru toţi şi în sfârşit se celebrează nunta dintre Dumnezeu şi om. În Isus răstignit îşi află împlinirea toate figurile din Vechiul Testament: el este noul Adam, mielul pascal, slujitorul/fiul ascultător, dreptul suferind, mesia mântuitor, judecătorul care îi salvează pe cei sărmani, medicul care îi vindecă pe cei bolnavi, mirele care împlineşte orice râvnă. Cu adevărat, El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi, începutul şi sfârşitul a toate.
Crucea este cheia cu care Cel Înviat deschide ucenicilor Scripturile şi mintea, inteligenţa de a fi (cf. Lc 24, 25-27.45-46). În cele din urmă, vedem cine suntem noi şi cine este Dumnezeu: noi suntem iubiţi de El cu o dragoste infinită, mai mult decât pe sine însuşi – ni l-a dat pentru noi pe Fiul său –, iar El este iubire infinită care iubeşte nemăsurat.
Mai mult decât crucea, Dumnezeu nu are nimic în plus de spus ori de dăruit: a spus fără văl cine este El, oferindu-se cu totul nouă. Prin cruce, El se exprimă pe deplin. Verbul a (se) exprima înseamnă în limba latină „a stoarce afară”: e ca şi cum Dumnezeu ar fi stors din sine esenţa sa pentru a o revărsa peste noi. Trupul lui Isus este vasul spart din care iese parfumul. Numele este făcut cunoscut şi oferit tuturor. În El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,9), expusă în goliciunea pătimirii sale pentru noi.
Crucea este semnul definitiv care trebuie scrutat; mai mult chiar, este realitatea ultimă în care trebuie să intrăm, pentru a înţelege împreună cu toţi sfinţii care este înălţimea, lungimea, lăţimea şi adâncimea cunoaşterii iubirii lui Cristos, care întrece orice cunoaştere (Ef 3,18 urm.).
Urmează numai tăcerea maiestăţii lui Dumnezeu, care răspunde uimirii adoraţiei noastre.
Isus, răstignit şi mort, dezvăluie cine este Dumnezeu şi cine este omul şi îi uneşte pe amândoi într-o singură iubire. El este da-ul lui Dumnezeu adresat omului cel mai îndepărtat şi blestemat şi, totodată, este da-ul spus lui Dumnezeu de către omul cel mai îndepărtat şi blestemat. Crucea este revelarea unui Dumnezeu contrariant, pentru că noi dintotdeauna îl gândim în mod diferit. Într-adevăr, vedem cum Viaţa moare, Cuvântul tace, Primul este ultimul, Domnul este rob, crucea este tron, Judecătorul este judecat, Dreptul este îndreptăţit, Mântuitorul se pierde, cel Binecuvântat este blestemat, Sfântul devine păcat. Realmente, Dumnezeu, părăsindu-se pe sine însuşi pentru a se face cu totul asemenea nouă, ne-a descoperit cine este El: iubirea mai puternică decât moartea (Ct 8,6).
Ucenicul, asemenea centurionului, stă în faţa Răstignitului; îl recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu văzându-l cum îşi dă sufletul în felul acela, în timp ce-şi dă viaţa pentru cel care-l ucide. Credinţa care mântuieşte este aceea care cunoaşte în Isus iubirea lui Dumnezeu pentru mine, mai mare decât orice rău şi decât însăşi moartea mea şi a lui.