Meditatie biblica la Claudianum, Aleea Zanelor 9A, in fiecare joi de la 19.30
RĂMÂNEŢI AICI ŞI VEGHEAŢI
(Mc 14, 32-42
1. Mesajul în context
„Rămâneţi aici şi vegheaţi”, le spune Isus lui Petru, Iacob şi Ioan. Sunt cei trei martori aleşi, chemaţi cei dintâi să contemple suferinţa lui Dumnezeu pentru răul lumii.
Cine rămâne aici şi veghează, vede marele mister: patima Domnului său pentru om. Biblia se referă la trei nopţi de importanţă capitală, din care se nasc cele trei zile fundamentale pentru istoria mântuirii. Prima este aceea a haosului primordial, când Dumnezeu a creat lumea, care apoi s-a depărtat de El. A doua este aceea a luptei cu Iacob (Gen 32,23 urm.), când a creat poporul său, dându-i numele de Israel. Acum, avem de-a face cu cea de-a treia noapte, când adevăratul Israel îi dă lui Dumnezeu adevăratul său nume: „Abbà”.
Dacă în creaţie a aşezat lumea în afara Sa, acum Dumnezeu însuşi iese afară din sine – extaz al iubirii! – şi se duce în locul cel mai îndepărtat: pe buzele Fiului care merge să fie răstignit. De aici, pentru prima dată răsună Numele, cu o forţă care îl duce în toate abisurile. Este naşterea lui Dumnezeu în lume şi a lumii în Dumnezeu. În această noapte toate nopţile se umplu de lumina lui.
În episodul schimbării la faţă, Tatăl l-a numit: „Fiu”; acum când este desfigurat, Fiul îl numeşte: „Abbà, Tată”. Acolo, pe Tabor, umanitatea lui Isus a lăsat să se întrevadă propria divinitate: aici, în Grădina Măslinilor, divinitatea lasă să transpară întreaga sa umanitate care, îmbrăcându-se în inumanitatea noastră, face vizibilă Gloria.
Agonia din grădină este fereastră spre eul cel mai adânc al lui Isus. Chiar cuvintele sale ne învaţă despre relaţia Fiului cu Tatăl, tocmai în momentul decisiv al vieţii sale.
Ucenicii au închis de trei ori ochii. Însă scena a rămas întipărită în memoria lor ca revelarea supremă a Fiului şi a mântuirii noastre.
Într-adevăr, Fiul este cel care împlineşte voinţa Tatălui. De aceea, „în timpul vieţii sale pământeşti El a înălţat rugi şi rugăminţi, cu strigăte puternice şi lacrimi, către Acela care îl putea scăpa de moarte, iar datorită evlaviei sale a fost ascultat.” Însă nu a fost ascultat în sensul scutirii de moarte, ci a fost ascultat prin înviere, după ce „a acceptat binele” morţii cu reverenţă filială. Într-adevăr, „deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el” (Evr 5,7 urm.).
Evanghelia lui Marcu nu conţine rugăciunea Tatăl nostru. Desigur, nu pentru că nu ştie de ea, ci pentru că se adresează catehumenului, care numai în botez îl cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată. Acum, ni-l arată pe Fiul care i se abandonează cu credinţă, şi-l strigă pe nume. Este botezul lui, în care, instruindu-ne pentru al nostru, trăieşte şi rosteşte cuvintele fundamentale ale rugăciunii Tatăl nostru: „Abbà, Tată; să fie făcută voia ta, să nu cădem în ispită.” Cuvintele referitoare la iertare au fost anticipate în 11,25.
Relatarea constituie un contrapunct între ucenici şi Isus, cei doi poli ai axei în jurul căreia se rotesc celelalte opoziţii: aşezaţi/prosternat la pământ, dormire/veghere-rugăciune, slab/tare, trup/spirit, voinţa mea/voia Ta. Ucenicii, aşezaţi, dorm în slăbiciunea trupului, închişi în voinţa lor; Isus, prosternat, veghează şi se roagă în forţa Spiritului, împlinind trecerea de la voinţa proprie la voia Tatălui.
Aşa vine „ceasul” istoriei umane, acela al credinţei care îşi generează fiii.
Adevărata luptă a omului este cu Dumnezeu, care, după păcat, nu mai este recunoscut ca Tată, ci temut ca duşman. Credinţa este trecerea dureroasă de la voinţa mea la voia Lui, prin abandonare în iubirea Sa în care cred dincolo de toate fricile mele.
Agonia lui Isus înseamnă „ceasul” în care se prăbuşeşte zidul dintre om şi Dumnezeu. Este noaptea fericită a mântuirii noastre, în care Domnul vieţii intră în toate nopţile noastre, aducând peste tot lumina Numelui.
Isus este primul om, chiar singurul, care experimentează întreaga dramă a păcatului, care este abandonarea Tatălui; şi o trăieşte cu încredere abandonându-se Lui. Este „Fiul” care împlineşte voinţa Sa, eliberându-ne de neîncredere.
Ucenic este cel care rămâne acolo în faţa lui Isus şi ţine ochii deschişi. Aici cunoaşte iubirea lui Dumnezeu pentru el şi acceptă în fratele mai mare iubirea Tatălui care îl face fiu.