Meditatie bibblica la Claudianum, Aleea Zanelor 9A, in fiecare joi de la ora 18
ACESTA ESTE TRUPUL MEU, ACESTA ESTE SÂNGELE MEU.
(Mc 14,22-26)
1. Mesajul în context
„Acesta este Trupul Meu. Acesta este Sângele meu, al alianţei”, afirmă Isus despre pâinea şi vinul ultimei cine luată împreună cu ai săi. O jertfă – oricare ar fi ea – a omului pentru Dumnezeu, face parte din orice religie. Creştinismul, în schimb, se bazează pe jertfa lui Dumnezeu.
Acest fragment ne prezintă instituirea euharistiei. Ultimul paşte al lui Isus devine cina Mielului, ospăţul în care ne hrănim din El, celebrăm memoria pătimirii sale, sorbim din Spiritul său şi primim anticiparea slavei viitoare.
„Izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine” (Lumen Gentium, 11), euharistia este într-adevăr „totul şi ne dă totul” (G. Dourmetti): este întreaga creaţie care se face Trupul Fiului, este întreaga umanitate asumată în Trupul său, este Dumnezeu care se oferă omului.
Întreaga evanghelie duce la euharistie şi porneşte de la euharistie. Vestea cea bună are ca scop să ne introducă în încăperea de la etaj, pentru ca noi să putem trăi din El, care a murit pentru noi, şi are ca principiu viaţa cea nouă ce izvorăşte din El. Cuvântul şi Pâinea nu sunt doar intim legate: Cuvântul se face Pâine.
Acest scurt text este nucleul genetic al Noului Testament. Fraţii, reuniţi la cină pentru a celebra memoria Domnului mort şi înviat, înălţat la cer şi prezent în mijlocul lor, îşi amintesc şi povestesc ceea ce Isus a zis şi a făcut, realizând diferitele promisiuni ale Vechiului Testament care ilustrează un aspect mereu nou al darului din care trăiesc în aşteptarea revenirii sale.
Evangheliile s-au născut pentru a înţelege taina care se celebrează în Euharistie, sinteză şi împlinire peste măsură a întregii Scripturi. Într-adevăr, dacă acestea sunt memoria a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, Euharistia celebrează ceea El s-a făcut pentru noi, făcându-ne darul darurilor: dăruindu-se pe sine însuşi. Dumnezeu nu ne poate da nimic mai mult decât această pâine, care într-adevăr poate să satisfacă orice gust (Înţ 16,20). În ea, iubirea lui atinge scopul ei: să se unească cu noi şi să devină viaţa noastră.
Prevestirile întrebării şi ale lepădării, care încheie relatarea acestui episod evanghelic, evidenţiază sensul profund al Euharistiei: avem de-a face cu o iubire totală şi absolut gratuită, care se dăruieşte celui care trădează şi o ignoră. Piatra cea mai preţioasă din întreaga Biblie este încrustată în păcatul nostru, ce închide în el îndurarea lui Dumnezeu, adică Dumnezeu îndurare.
Iertarea iubirii Sale, fidelă dincolo de toate infidelităţile noastre, îşi revarsă asupra noastră esenţa sa cea mai ascunsă.
Adorăm umilinţa lui Dumnezeu, care pentru a fi dorit de cel pe care-l iubeşte se face pâine, adică nevoia lui fundamentală.
A mânca nu înseamnă numai a înghiţi, ci a trăi – trăim din ceea ce mâncăm. A mânca nu înseamnă o simplă asimilare, ci, într-un fel, suntem asimilaţi – devenim ceea ce mâncăm. De aceea, cine mănâncă această pâine care este Fiul, trăieşte din El şi devine fiu.
Într-adevăr, Euharistia este forţa dumnezeiască în care ne reamintim, adică ne aducem în inimă, în centrul persoanei noastre, darul de sine pe care El ni-l face pentru a-l asuma şi a fi asimilaţi de el. Ea este acel „da” reciproc şi total între Creator şi creatura lui, răpită în desfătarea şi iubirea reciprocă dintre Tată şi Fiu, care îi îmbrăţişează pe toţi şi pătrunde totul.
Prin ea suntem încorporaţi pe deplin în Cristos, în care suntem ceea ce suntem de la Dumnezeu. Aceasta este viaţa veşnică pregustată şi anticipată, sămânţa ce creşte până la măsura ei deplină şi se înmulţeşte până ajunge la toţi oamenii.
Prin ea devenim, totodată, „martiri”, martori ai memoriei lui Isus, trăind de pe acum, în aşteptarea revenirii sale, bucuria sa de Fiu în laude perene aduse Tatălui şi armonia cu fraţii.
Isus, după ce ne-a restituit nouă înşine, ni se dăruieşte acum pe sine pentru a ne face asemenea lui, fiu al Tatălui. Trupul şi Sângele său dat pentru noi ni-l descoperă pe Dumnezeu ca iubire infinită şi absolută; iar împreună ne dăruiesc posibilitatea de a deveni prin har ceea ce el este prin natură.
Euharistia îl îndumnezeieşte într-adevăr pe om. Însă, fără nicio confuzie: deosebindu-se de Dumnezeu, este realmente unit cu El într-o unică iubire şi o unică viaţă.
Ucenicul cunoaşte nevrednicia proprie şi vrednicia darului; şi trăieşte această distanţă cu o iubire plină de bucurie, linişte plină de adoraţie şi cântece pline de laudă. Este viaţa filială, izvor de viaţă fraternă. În jurul mesei, în comuniune cu El, se naşte comunitatea dintre noi. Dacă este adevărat că Biserica face Euharistia, e pentru că mai înainte Euharistia face Biserica.