Meditatie biblica ca Claudianum, Aleea Zanelor 9A, joi de la 19.30
PENTRU CE S-A FĂCUT ACEASTĂ RISIPĂ?
(Mc 14, 1-11)
1. Mesajul în context
„Pentru ce s-a făcut această risipă?” Aceste cuvinte referitoare la gestul femeii exprimă foarte bine sentimentul nostru în faţa patimii Domnului: de ce s-a făcut această risipă de dragoste? Nu se putea oare cruţa?
Cine înţelege acest exces intră în misterul lui Dumnezeu. Prin această scenă extrem de delicată, Marcu ne oferă cheia înţelegerii credinţei noastre.
În toată evanghelia, gestul săvârşit de femeie este singurul pe care Isus îl aprobă fără rezerve. Numai El o înţelege pe ea şi numai ea îl înţelege pe El. Ceea ce a săvârşit ea este numită „faptă bună”, „evanghelie”.
Complotul pus la cale pentru a-l ucide (v. 1-2) şi trădarea lui (v. 10-11) constituie rama întunecată ce contrastează puternic cu luminozitatea tabloului şi indică situaţia celui care nu se află de partea femeii.
Isus a fost proclamat Mesia la botezul său (v. 1,9 urm.) şi recunoscut ca atare de către Petru după înmulţirea pâinilor (v. 8,29). Acum, în timp ce merge să fie răstignit, este „consacrat” de către o femeie. Ceea ce săvârşeşte ea înseamnă realizarea deplină a evangheliei: „Domnul creează ceva nou pe pământ: femeia se va uni cu bărbatul” (Ier 31,22). Mireasa răspunde, în cele din urmă, iubirii mirelui care o iubeşte cu o iubire veşnică (Ier 31,3).
Reciprocitatea în iubire dintre om şi Dumnezeu constituie punctul final al întregii creaţii.
Acest fragment este un vas preţios din care se răspândeşte parfumul multor mistere ascunse.
Într-adevăr, gestul femeii înseamnă consacrarea lui Isus nu doar ca Mesia, ci şi ca profet, preot, altar şi jertfă, care toate erau consacrate în trecut cu ungerea de untdelemn. Acest gest ne descoperă, totodată, şi ce este credinţa: să-l recunoaştem, în persoana lui Isus sărac şi care moare, pe propriul Mântuitor şi Domn, iubindu-l din toată inima.
Mai mult, ceea ce face această femeie este imaginea a ceea ce va face Isus pe cruce: vasul trupului său va fi sfărâmat şi din el se va răspândi pe întregul pământ parfumul lui Dumnezeu. În concluzie: în această femeie este reprezentat adevărul fiecărui om, mireasa lui Dumnezeu, care va întâlni adevărul lui Dumnezeu, mirele omului.
Protagonistul acestui fragment este parfumul, care-şi răspândeşte mireasma din regăsirea celor doi, impregnând şi cuprinzând totul. La fel ca iubirea, şi parfumul prin natura lui nu poate să nu se dăruie. Nevăzut de nimeni dar simţit de toţi, el este sesizat chiar şi în întuneric, fiind semnul bucuriei unei prezenţe care destramă singurătatea.
În ebraică, parfumului i se zice „shemen”. Termenul provine din rădăcina cuvântului „shem” (= nume), făcând referire la prezenţa lui Dumnezeu între oameni. Într-adevăr, Dumnezeu este iubirea şi bucuria care nu pot să nu se comunice şi să nu se dăruiască. Parfumul lui se va răspândi tocmai de pe cruce, acolo unde numele lui va fi cunoscut şi preamărit, chiar şi de către cei mai depărtaţi (15,39). În Cântarea Cântărilor, lui Dumnezeu, care nu este niciodată numit explicit, decât dacă luăm în considerare finalul adăugat ulterior, i se spune „mireasmă revărsată” (Ct 1,3). Într-adevăr, El este iubirea prezentă oriunde este iubită.
Isus interpretează gestul femeii atât ca pe o biruinţă asupra morţii, cât şi ca pe o profeţie a învierii: este uns înainte să moară, femeia intuind că parfumul nu este pentru a alunga mirosul morţii, ci pentru a-l dărui Celui Viu. Într-adevăr, iubirea este mai puternică decât moartea (Ct 8,6).
Fragmentul scoate în evidenţă două grupuri de persoane. Într-o parte îi găsim pe marii preoţi, cărturarii, Iuda şi pe toţi ceilalţi; de cealaltă parte se află Isus împreună cu femeia şi, la rândul ei, femeia se află în tăcerea ei singură împreună cu El.
Acestor două grupuri de persoane le corespund două grupuri de cuvinte. Pe de o parte, avem cuvintele: a-l prinde prin viclenie, a ucide, mulţime sau popor, a vinde, dinari, a cumpăra, a murmura, a necăji; de cealaltă parte, avem cuvintele alabastru, parfum, nard curat, a sparge, a vărsa, a risipi, a da, faptă bună, evanghelie. Cu primul grup de cuvinte se poate scrie întreaga istorie a omului, iar cu al doilea grup istoria lui Dumnezeu în Isus.
Cele două grupuri de persoane şi de cuvinte exprimă două economii opuse. Pe de o parte, este aceea a egoismului care acaparează, cumpără, vinde, trădează şi ucide, aruncă în tribunale şi provoacă necazuri. Adică avem de-a face cu logica omului. De cealaltă parte, este logica iubirii care oferă gratuit şi risipeşte dincolo de orice raţiune umană. Adică, avem de-a face cu logica lui Dumnezeu.
Totul e scos în evidenţă prin contrastul celor două mirosuri care se succed: mirosului greu din casa lui Simon leprosul îi urmează parfumul vieţii.
Isus se apropie de sfârşitul drumului său. După ce a dat tot ce avea, a ajuns momentul în care dă ceea ce este: pe cruce se va sfărâma vasul şi din el va ieşi parfumul.
Ucenic este cel care devine asemenea acestei femei. Acest lucru va fi posibil numai după patima şi învierea Domnului, ca răspuns la iubirea sa.