Miercuri, 20 aprilie 2022
Lc 24, 28-33: « Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară și ziua e de acum pe sfărșite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Și, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” Și, ridicându-se în același ceas, s-au întors la Ierusalim. »
Deznădejde. Oamenii care au luat parte la evenimentele petrecute la Ierusalim în acel timp și-au proiectat în subconștientul lor o altă imagine a Mesiei, chiar dacă majoritatea cunoșteau Scripturile pe dinafară. Cum adică să moară în acest fel Fiul lui Dumnezeu? Iată că acești doi discipoli părăsesc cetatea sfântă, iar în drumul lor către Emaus ecoul vieții Învățătorului devine principalul subiect de discuție; un dialog care, cel mai probabil, declanșează în inimile celor doi sentimente de tristețe, deznădejde, ariditate sufletească și chiar pierderea speranței. Dar Cristos… a Înviat ! E viu!… și mai mult de atât, în momentele în care vorbim între noi și ne întrebăm: Unde este Dumnezeu când avem nevoie de El? Unde este Dumnezeu în aceste timpuri dificile, în care experimentăm la rândul nostru diverse sentimente de rezistență, furie sau mâhnire? – Isus însuși, se apropie și merge împreună cu noi…
Recunoaștere. Nu de foarte puține ori alergăm prin viață, având mereu impresia că Dumnezeu ar trebui să țină pasul cu noi. Hmm…ar trebui ca Isus să mărească pasul sau poate că noi ar trebui să încetinim ritmul vieții noastre? Fiind mereu în alertă, mereu gândindu-ne la viitor – nu reușim „să ridicăm capul din pâmânt” pentru a observa ceea ce este în jurul nostru. O floare, o rază de soare, un bloc, un copac, o persoană… Dumnezeu se apropie de noi și ne vorbește fără să ne dăm seama, pentru că privirea noastră este ațintită asupra Emaus-ului de zi cu zi. Ce face Isus? „Se face că merge mai departe”. El dă să plece cu adevărat sau așteaptă ceva din partea noastră? Doar atunci când avem curajul de a-i spune lui Dumnezeu să rămână cu noi, „pentru că este seară și ziua e de acum pe sfărșite”, reușim să-l recunoaștem în munca noastră, în relațiile cu ceilalți, în evenimentele pe care le trăim de-a lungul unei zile.
Ochii mei îmi sunt ținuți sau eu însumi/însămi îmi țin ochii ca să nu-L recunosc ? Imediat recunoscut, Isus se poate face nevăzut dinaintea conștiinței mele, dar oare se face nevăzut și dinaintea sufletului meu ?
Rugăciune
Îți aud pașii, Doamne, dar nu reușesc să mă-ntorc
ca să te văd…
Îți aud șoaptele, dar strigătul meu e mai puternic
și nu izbutesc a te înțelege;
Îți aud bătăile inimii, dar nu reușesc să te trăiesc;
Îți aud privirea, dar când îți dai seama
îmi zâmbești și-apoi dispari…
Oare nu ardea inima în mine atunci când erai atât de aproape?
Dă-mi harul să rămân al tău/a ta,
să-ți privesc pașii, să-ți privesc cuvintele susurate
să-ți privesc bătăile inimii,
să-ți zâmbesc și să rămân. Amin.
