de Andrea Tornielli
“Papa vorbeşte împotriva reînarmării, dar… Papa exercită funcţia de papă, dar… Papa nu poate decât să spună ceea ce spune, dar…”. Există întotdeauna un “dar” care în atâtea comentarii bizare însoţeşte incontestabilul nu spus războiului rostit de Papa Francisc, pentru a-l contextualiza şi a-l slăbi. Neputând interpreta cuvintele episcopului de Roma în sensul voit, neputând în niciun mod “să le adapteze” în sprijinul cursei de înarmare accelerate ca urmare a războiului de agresiune dezlănţuit de Vladimir Putin împotriva Ucrainei, atunci se distanţează în mod elegant, spunând că, da, papa nu poate decât să spună ceea ce spune, dar apoi politica trebuie să decidă. Şi politica guvernelor occidentale decide să mărească deja multele miliarde de cheltuit pentru arme noi şi tot mai sofisticate. Miliarde care nu se găseau pentru familii, pentru sănătate, pentru locuri de muncă, pentru primire, pentru a combate sărăcia şi foamea.
Războiul este o aventură fără întoarcere, repetă Papa Francisc pe urmele predecesorilor săi apropiaţi, îndeosebi ale Sfântului Ioan Paul al II-lea. Şi cuvintele papei Wojtyła cu ocazia celor două războaie împotriva Irakului şi a războiului din Balcani au fost “contextualizate” şi “excluse”, chiar şi înăuntrul Bisericii. Papa care la începutul pontificatului a cerut să “nu ne fie frică” în a deschide “porţile lui Cristos”, în 2003 a implorat în zadar trei guvernanţi occidentali care aveau intenţia de a răsturna regimul lui Saddam Hussein, cerându-le să se oprească. La distanţă de aproape douăzeci de ani, cine poate nega că strigătul împotriva războiului al acelui pontif nu era numai profetic, ci şi impregnat cu realism politic profund? Este suficient să privim la ruina Irakului martirizat, transformat timp îndelungat în cuib al tuturor terorismelor, pentru a înţelege cât de clarvăzătoare era privirea sfântului pontif polonez.
Astăzi se întâmplă acelaşi lucru. Cu papa care nu capitulează în faţa inevitabilităţii războiului, a tunelului fără ieşire reprezentat de violenţă, a logicii perverse a reînarmării, a teoriei potenţialităţii militare care a umplut lumea cu atât de multe arme nucleare în măsură să elimine de mai multe ori întreaga omenire.
“Eu m-am ruşinat – a spus zilele trecute Papa Francisc – când am citit că un grup de state s-au angajat să aloce 2% din PIB pentru cumpărarea de arme, ca răspuns la asta ce se întâmplă acum. Nebunia! Adevăratul răspuns nu sunt alte arme, alte sancţiuni, alte alianţe politico-militare, ci are o altă organizare, un mod diferit de a conduce lumea de acum globalizată – nu arătând dinţii, ca acum -, un mod diferit de a organiza relaţiile internaţionale. Modelul îngrijirii este deja în desfăşurare, mulţumire fie lui Dumnezeu, dar din păcate încă este supus modelului puterii economico-tehnocratico-militare”.
Nu-ul Papei Francisc spus războiului, un nu radical şi convins, nu are nimic de a face cu aşa-numita neutralitate, nici nu poate să fie prezentat ca o poziţie de parte sau motivată de calcule politico-diplomatice. În acest război există agresorii şi există agresaţii. Există cei care au atacat şi au invadat ucigând civili lipsiţi de apărare, mascând în mod ipocrit conflictul sub machiajul unei “operaţiuni militare speciale”; şi există cei care se apără cu dârzenie luptând pentru propria ţară. Succesorul lui Petru a spus asta de mai multe ori cu cuvinte foarte clare, condamnând fără dacă şi fără dar invazia şi martiriul din Ucraina care durează de peste o lună. Însă asta nu înseamnă “a binecuvânta” accelerarea cursei de reînarmare, de altfel începută deja de mult timp dat fiind că ţările europene au mărit cheltuielile militare cu 24,5% începând din 2016: pentru că papa nu este “capelanul Occidentului” şi pentru că repetă că astăzi a fi de partea corectă a istoriei înseamnă a fi împotriva războiului căutând pacea fără a lăsa nimic neîncercat. Desigur, Catehismul Bisericii Catolice menţionează dreptul la apărare legitimă. Însă pune condiţii, specificând că recurgerea la arme nu trebuie să provoace rele şi dezordini mai grave decât răul care trebuie eliminat, şi aminteşte că în evaluarea acestei condiţii are o importanţă foarte mare “puterea mijloacelor moderne de distrugere”. Cine poate nega că omenirea se află astăzi pe marginea prăpastiei tocmai din cauza escaladării conflictului şi a puterii “mijloacelor moderne de distrugere”?
“Războiul – a spus ieri Papa Francisc la Angelus – nu poate să fie ceva inevitabil: nu trebuie să ne obişnuim cu războiul! În schimb trebuie să transformăm mânia de astăzi în angajarea de mâine. Pentru că, dacă din acest eveniment vom ieşi aşa cum eram înainte, vom fi într-un fel vinovaţi cu toţii. În faţa pericolului de a se autodistruge, omenirea să înţeleagă că a venit momentul de a aboli războiul, de a-l şterge din istoria omului înainte ca războiul să-l şteargă pe om din istorie”.
Aşadar, trebuie luat în serios strigătul, apelul repetat de papa: este o invitaţie adresată tocmai politicienilor de a reflecta asupra acestui lucru, de a se angaja cu privire la asta. Este nevoie de o politică puternică şi de o diplomaţie creativă, pentru a urmări pacea, pentru a nu lăsa nimic neîncercat, pentru a opri vârtejul pervers care în puţine săptămâni face să apună speranţa unei tranziţii ecologice, redă noi energii marelui business al comerţului şi traficului de arme. Un vânt de război care punând înapoi acele ceasornicului istoriei ne face să recădem într-o epocă pe care am sperat că a fost arhivată definitiv după căderea Zidului din Berlin.
(După Vatican News, 28 martie 2022)