Joi, 31 martie 2022
Ioan 5, 31-47: ” În acel timp, Isus le-a răspuns iudeilor: << Dacă eu dau mărturie pentru mine însumi, mărturia mea nu este adevărată. Este un altul care dă mărturie despre mine și știu că mărturia pe care o dă despre mine este adevărată. Voi ați trimis pe Ioan, iar el a dat mărturie pentru adevăr. Dar eu nu primesc mărturie de la un om, ci vă spun acestea ca voi să vă mântuiți. El era făclia care arde și luminează, iar voi ați voit să vă bucurați un ceas la lumina lui. Dar eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan, căci lucrurile pe care mi le-a dat Tatăl să le împlinesc – aceste lucruri pe care le fac – dau mărturie despre mine că Tatăl m-a trimis. Și Tatăl care m-a trimis, el a dat mărturie despre mine. Dar voi n-ați ascultat niciodată glasul lui, nici nu i-ați văzut chipul. Și nu aveți cuvântul lui care rămâne, pentru că nu credeți în cel pe care el l-a trimis. Voi cercetați Scripturile, căci credeți că aveți în ele viața veșnică. Și tocmai ele dau mărturie despre mine. Dar nu vreți să veniți la mine ca să aveți viață. Eu nu primesc glorie de la oameni, însă v-am cunoscut: nu aveți iubirea lui Dumnezeu în voi. Eu am venit în numele Tatălui meu și nu m-ați primit. Dacă ar fi venit un altul în numele propriu, pe acela l-ați fi primit. Cum puteți crede voi, care primiți glorie unul de la altul și nu căutați gloria care este numai de la Dumnezeu? Să nu credeți că eu vă voi acuza înaintea Tatălui; este cine să vă acuze: Moise, în care ați sperat. Dacă ați fi crezut în Moise, ați fi crezut și în mine, căci el despre mine a scris. Dar dacă nu credeți în cele scrie de el, cum veți crede în cuvintele mele? ”
Câte cuvinte spune Isus ! Iar interlocutorii lui nu răspund nimic. Nu este un dialog, ci un monolog. La un moment dat, pierdem din vedere acest public părtaș la scena de monolog a lui Isus și îl vedem doar pe El. Poate că și lui i se întâmplă același lucru. Nu mai simte că vorbește iudeilor, ci vorbește cu sine. Poate percepe, discret, prezența Tatălui și se confesează Lui. A ajuns într-un punct limită, a atins un burnout. Pornise în misiunea sa cu speranță, cu încrederea că marele Dar pe care îl aducea din partea Tatălui, acea mare Iubire pe care dorea să o transmită, va găsi un teren fertil, va găsi oameni însetați, care să se arunce cu nesaț asupra ei. Dar nu. Găsește indiferență, lipsă de credință, prejudecăți, calomnii. Își coboară umerii, dezamăgit, poate se așază la margine de stradă, cu coatele pe genunchi și privește în gol. Cui să vorbească? Acestor oameni lipsiți de credință, care nu au respectat legile lui Moise, care nu au înțeles misiunea lui Moise și ce prevestea această misiune? Și ce să le spună? El le vorbește despre glorie, iar ei îl consideră megaloman și arogant, însetat de glorii efemere. Le face trimitere la mărturia pe care o dă Ioan Botezătorul despre el. Ioan se bucura de credibilitate. Dar poate nu din partea acestor oameni. Cui să vorbească și ce să spună? Dezamăgit, Isus își autoprofețește sfârșitul. Știe că nu este primit, că nu este crezut, dar își asigură interlocutorii că nu se va răzbuna pe ei când se va întoarce la Tatăl. Însăși necredința lor îi acuză, nu este necesară o mărturie externă.
Ca o femeie îndrăgostită care a făcut din bărbatul căruia i se adresează, scopul unic al vieții sale. Îi vorbește, dar știe că nu are ce să-i spună. I se scurge pe obraz o lacrimă mută. Dacă gesturile ei, cuvintele, faptele nu l-au convins până acum de nemăsurata dragoste ce i-o poartă, ce poate să-l mai convingă în acest moment? Și de ce ar mai dori să-l convingă, odată ce el rămâne impasibil la atâta dragoste câtă se arată în fața sa, care se revarsă în viața sa, fără ca el să aibă vreun merit? Ea nu poate decât să ia cunoștință că dragostea aceea este o ratare a fericirii, nu poate decât să constate cu durere că el se poate priva de toată fericirea pe care i-ar fi putut-o oferi ea. Dacă el ar fi înțeles …. Câtă risipă de dragoste …
Dacă azi viața ta s-ar sfârși, iar tu ai fi în fața lui Dumnezeu, cum te-ar privi El? Cum te-ai simți tu? Ce ai făcut cu toată dragostea de care El ți-a dat dovadă? Câtă dragoste ai risipit pe drumul vieții? De câtă fericire te-ai privat, rămânând impasibil la un asemenea exces de iubire?
” De aceea, iată, o voi ademeni,
O voi duce în pustiu și-i voi vorbi la inimă!
Acolo îi voi da viile ei și Valea Acor
Ca poartă a speranței.
Ea va cânta acolo ca în zilele tinereții ei,
Ca în ziua când a ieșit din țara Egiptului.
În ziua aceea – oracolul Domnului –
Ea mă va chema <<Soțul meu>>
Și nu-mi va mai spune <<Stăpânul meu>>
Voi îndepărta numele Baalilor din gura ei
Și nu se vor mai aminti numele lor. (..)
Te voi logodi cu mine pentru totdeauna.
Te voi logodi cu mine în dreptate,
În judecată, în milostivire și în îndurare.
Te voi logodi cu mine în fidelitate
Și-l vei cunoaște pe Domnul. ” ( Os 2, 16-22 )
