de Massimiliano Menichetti
Trebuia să fie a lui Isidor plugarul ceremonia fixată pentru 12 martie 1622. Dar ceea ce s-a întâmplat a fost efectiv altceva. Din moment ce puţin mai înainte, în ianuarie, s-au încheiat cauzele altor patru fericiţi, fosta Congregaţie a Riturilor a decis să dea viaţă unui eveniment “multiplu”, primul în istoria Bisericii. Şi astfel, împreună cu Isidor, Grigore al XV-lea au fost canonizaţi patru figuri monumentale: carmelita Tereza de Avila, fondatorul Societăţii lui Isus, Ignaţiu de Loyola, confratele iezuit Francisc Xaveriu şi fondatorul oratoriului, Filip Neri. Un eveniment care după 400 de ani îl celebrează papa iezuit Francisc cu Liturghia pe care mâine o va prezida în biserica romană “Del Gesù”, la ora 17.00, asupra căreia se opreşte prepozitul general al iezuiţilor, părintele Arturo Sosa.
Părinte Sosa, celebrarea de mâine cade într-un moment istoric deosebit. Nu putem ignora zilele întunecate ale pandemiei, războiului care rănesc omenirea, precum conflictul din Ucraina. Un gând al dumneavoastră despre acest conflict şi care sunt căile pentru a construi pacea?
În primul rând aş vrea să spun că sunt cinci sfinţi, cu adevărat figuri inspiratoare pentru noi toţi. Este o întâmplare faptul că au fost canonizaţi toţi în aceeaşi zi. Cred că şi Sfântul Părinte a repetat de mai multe ori că prima cale este rugăciunea. Credinţa noastră insistă mult asupra faptului că Dumnezeu este cel care acţionează în istorie, că trebuie să încercăm să fim acolo, în contact cu Domnul care este prezent şi care însoţeşte evenimentele umane în toate momentele sale. După aceea, există desigur prezenţa solidară activă, care se poate exprima în atâtea moduri. Pe teren sunt foarte multe persoane din Biserica Catolică şi care sunt acolo nu pentru a da ajutor, ci şi în altă parte. Ceea ce fac pentru primirea în ţările europene, aici în Italia, în alte ţări… O prezenţă şi solidară care trece şi prin faptul de a fi bine informaţi, a încerca să se înţeleagă, a nu închide ochii, urechile, nimic. Numai atât, a fi acolo cu inima, în sintonie cu persoanele. Şi apoi este politica. Unul dintre lucrurile care mi se par mai importante astăzi este întărirea simţului de cetăţenie planetară. Adică nu este vorba de o problemă a ucrainenilor, nu este o problemă a ruşilor, nu este o problemă a Uniunii Europene. Este problema noastră, drept cetăţeni ai acestei lumi: drept cetăţeni, trebuie să împingem politica în sensul binelui comun. Desigur că un război ca acesta este împotriva cetăţeniei, împotriva bunăstării persoanelor, chiar împotriva bunăstării naturii. Aşadar, a face politică este foarte important din punct de vedere personal, drept cetăţean, precum şi a susţine acest aspect. De exemplu, a auzi despre opinia publică este foarte important în acest moment. Şi apoi în domeniul politic se mişcă aspectul negocierii, al diplomaţiei… Dar toate acestea nu vor avea un rezultat bun, dacă nu se are un sprijin puternic al cetăţenilor din lume şi din Europa.
Papa Francisc, vorbind despre Sfântul Ignaţiu, a spus că discernământul este o busolă pentru a putea porni pe un drum care are multe curbe. După părerea dumneavoastră, de ce anume are nevoie omul?
Tocmai să înveţe acest discernământ. Îmi vin mereu în minte – când aud cuvântul “discernământ” – personaje pe care le cunoaştem în Biblie. Primul dintre toţi Abraham. Să spunem că Abraham era o persoană deja la vârstă matură, care a trăit o viaţă cu succes, căruia Domnul îi cere să lase totul în urmă, chiar şi familia sa, şi să pornească la drum. Aşa cum ar fi făcut fiecare dintre noi, a întrebat: “Unde trebuie să merg?”. Şi răspunsul: “Eu îţi voi spune”. Ceea ce avem nevoie acum este să nu încercăm să avem controlul în mâinile noastre, ci să lăsăm controlul în mâinile lui Dumnezeu. Este tema despre modul în care se percepe aspectul puterii în acest moment. Puterea se înţelege ca: eu sunt cel care controlez şi atunci eu fac ceea ce este conform obiectivelor mele, fără a mă gândi la binele celorlalţi, la binele comun. Aşadar, trebuie înţeles că nu noi suntem la control, ci trebuie să-i lăsăm lui Dumnezeu controlul istoriei şi să învăţăm să privim cum face Dumnezeu asta, care sunt semnele pe care ni le dă pentru a urma drumul: “Eu îţi voi spune unde să mergi”. Acesta este discernământul: a învăţa să citim semnele istoriei care ne pot arăta unde vrea să ne ducă Dumnezeu ca omenire. Noi ca omenire, ca bărbaţi şi femei, avem nevoie de această sensibilitate, să înţelegem asta şi să învăţăm să citim semnele timpurilor.
Aşadar în acest sens se poate citi şi Anul Ignaţian sau a 400-a aniversare a canonizărilor despre care am vorbit la început, adică sunt celebrări care nu se limitează să privească trecutul…
Absolut. Noi spunem că trăim asta ca amintire, amintire şi în sens biblic. Vă amintiţi cum, după fuga din Egipt, Legea spune: trebuie să repeţi asta, trebuie să anunţi noilor generaţii ce s-a întâmplat, cum a acţionat Dumnezeu în viaţa noastră, în poporul nostru… Aceste cinci persoane foarte mari au avut o experienţă foarte profundă a găsirii lui Dumnezeu şi în fapte dificile. Şi cei cinci sfinţi pe care-i celebrăm cu această ocazie sunt persoane care au trăit şi o mare schimbare. Când lumea a descoperit “o altă ţintă” şi că prin urmare era mult mai complexă decât ceea ce cunoşteau până în acel moment – au descoperit că acolo era sete de Dumnezeu, că avea nevoie de Evanghelie… Sunt persoane care au ieşit din ele însele, din timpurile lor; au mers în profunzime în viaţa religioasă: Tereza sau Ignaţiu, diferită şi mai profundă; Francisc, fără a cunoaşte alte culturi a mers în acele lumi… Aceasta este amintirea care ne determină să facem voinţa lui Dumnezeu. Nu este aceeaşi atitudine pe care o aveau regii, de exemplu, care voiau să aibă bogăţiile lumii din epoca lor. Era diferit, era dorinţa de a găsi persoane, de a găsi culturi, cu o veste de împărtăşit cu ei: vestea Domnului care ne face fraţi, care ne determină să facem o lume mai dreaptă.
La 13 martie, peste două zile, este şi aniversarea celui de-al nouălea an de pontificat al Papei Francisc şi începe al zecelea an. Care este gândul dumneavoastră pentru papa?
Primul, să continue să ne arate această cale a discernământului pe care încă de la începutul pontificatului său l-a repetat mereu întregii Biserici: “Trebuie să mergem pe calea pe care Domnul ne-o cere”. După aceea, mă gândesc la acest “a merge în misiune”, la sensul Bisericii care este misiunea. Papa Francisc, când vorbeşte despre Biserica sinodală, vorbeşte despre Biserica în misiune, poporul lui Dumnezeu în mişcare, poporul lui Dumnezeu care-l urmează pe Domnul în misiunea Sa. Unicul sens pentru a uni o varietate aşa de mare de persoane, de culturi, este misiunea Domnului, răscumpărarea neamului omenesc. Şi asta, Biserica misionară, este tocmai Biserica sinodală. Aceea în care toţi au ceva de făcut, de spus, de arătat, urmând misiunea Domnului.
(După Vatican News, 11 martie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu