Joi, 17 februarie 2022
Marcu 8, 27-33: ” În acel timp, Isus și discipolii săi au plecat spre satele Cezareii lui Filip. Pe drum i-a întrebat pe discipolii săi, spunându-le: <<Cine spun oamenii că sunt eu? >> Iar ei i-au spus: << Ioan Botezătorul >>, alții, << Ilie >>, iar alții, << Unul dintre profeți >>. Atunci, el i-a întrebat: << Dar voi cine spuneți că sunt eu? >> Răspunzând, Petru i-a spus: << Tu ești Cristosul ! >> Și le-a poruncit cu asprime să nu vorbească nimănui despre el. Atunci a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie. Și le spunea aceasta în mod deschis. Dar Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe. Iar el, întorcându-se și privindu-și discipolii, l-a certat pe Petru și a spus: << Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor ! >> „
Un pasaj în aparență contradictoriu. Isus pare purtat de valurile emoțiilor și creează impresia că nu are idei coerente. Începe discuția cu apostolii, cu încercarea de a le sustrage complimente și atenție pentru sine: Știți voi cine sunt eu, cu cine aveți de-a face? Apoi le cere să păstreze secretul, deși nu se înțelege bine din ce motiv. Dacă îl interesează ce cred oamenii despre el și pune preț pe opinia publică, de ce nu vrea ca măcar să se știe adevărul? De ce să circule zvonuri false despre el? Apoi, în raport cu prietenul său, Petru, mai întâi îi recunoaște înțelepciunea, prin care acesta a fost capabil să recunoască pe cine are în față, ca mai apoi să-l ofenseze, numindu-l ”Satană”. S-ar putea numi comportament adecvat între prieteni? În cele din urmă, după ce le-a permis prietenilor săi să se atașeze de el, îi anunță că El trebuie să sufere și să moară și se așteaptă ca aceștia să nu reacționeze cu indignare. Prin acest dialog, par înfrânte toate elementele logicii.
Să reluăm acum lectura, cu o viziune creștină: Isus nu este doar om, ci și Dumnezeu, prin urmare, orice gest sau cuvânt exprimă o trimitere la realitatea transcendentală. Inceputul dialogului este o clarificare, pentru apostoli, a identității sale, a originii sale divine: El nu se reprezintă pe sine, ci îl reprezintă pe Dumnezeu, Tatăl. Solicitarea de a păstra secretul este un indiciu al faptului că nimeni nu poate crede că El este Fiul lui Dumnezeu, decât prin har. Ca dovadă, Petru și-a exprimat credința într-un moment de inspirație divină, însă ulterior a vorbit din vulnerabilitatea umanității sale, care nu poate percepe misterul credinței fără un ajutor supranatural. Nu Petru este mai special decât ceilalți, prin credința sa, ci harul care îl locuiește îl face special. Anunțarea pătimirii, a necesității suferinței, vine abia după ce Isus se asigură că apostolii îi pot înțelege misiunea din perspectiva identității sale divine.
Dar EU, când îmi privesc suferințele, eșecurile, reușitele, cum le privesc? Din perspectiva vieții efemere ce mi-a fost dată pe acest pământ sau din cea de fiu al Celui veșnic? Suferința mea este absurdă sau reușesc să-i înțeleg semnificația atunci când mă gândesc la vocația mea creștină?
Tatăl nostru, care ești în ceruri,
SFINȚEASCĂ-SE NUMELE TĂU,
VIE ÎMPĂRĂȚIA TA,
FACĂ-SE VOIA TA,
precum în cer așa și pe pământ !
