Meditație biblică la Claudianum, Aleea Zânelor 9A, în fiecare joi de la 19.30
EL NU ESTE DUMNEZEUL CELOR MORŢI, CI AL CELOR VII
(Mc 12, 18-27)
Mesajul în context
„El nu este Dumnezeul morţilor, ci al celor vii”, le răspunde Isus saduceilor şi celor care, la fel ca aceştia, nu cred în învierea morţilor. Seria acestor discuţii care încheie învăţătura sa porneşte de la întrebarea „Cu ce autoritate faci acestea?”
El răspunde că puterea lui poate fi înţeleasă numai de către cel care se converteşte (11,27 urm.), pentru că este puterea pietrei din capul unghiului (vv. 1-12), total diferită de puterea Cezarului care oprimă şi aduce moartea (vv. 13-17). Acum, Isus afirmă că Dumnezeu care învie morţii este acelaşi cu Dumnezeul celor vii.
Învierea noastră, la care se referă această dispută, reprezintă centrul credinţei creştine. Fără ea „zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră”, le scrie sfântul apostol Paul corintenilor (1Cor 15,14).
Învierea depăşeşte orice pretenţie şi întrece cu mult aşteptările oricărui om care în faţa morţii se găseşte neputincios şi nu mai speră nimic. Nefiind justificată de nicio premisă, ea este revelată numai de promisiunea lui Dumnezeu; neputând fi rezultatul niciunui efort uman, învierea este darul gratuit al iubirii sale.
De aceea, în privinţa ei, cine nu cunoaşte „Scripturile” şi „puterea lui Dumnezeu” se înşeală.
Învierea despre care se vorbeşte în acest pasaj nu este reanimarea unui trup neînsufleţit care se întoarce la viaţa de dinainte – cum a fost cazul fiicei lui Iair (v. 5.21 urm.). Această înviere nu reprezintă trecerea la o viaţă similară celei precedente, ci la o alta nouă şi diferită, în comuniune cu Dumnezeu şi în plinătatea măririi sale, la care persoana înviată participă şi cu trupul (1Cor 15, 35-58). De fapt, Dumnezeu însuşi este viaţa noastră (Dt 30,20) – precum iubitul este viaţa celui care iubeşte.
Cine nu crede în înviere se înşeală, spune Isus la începutul şi la sfârşitul răspunsului său. Cine nu crede în înviere este, totodată, victima minciunii care îl face să trăiască în umbra morţii.
Numai Scriptura şi experienţa lui Dumnezeu ne eliberează, făcându-ne să cunoaştem iubirea celui de la care venim şi la care ne întoarcem.
Credinţa în înviere apare în Israel ca un rod matur şi tardiv, care îşi găseşte formularea cea mai înaltă în 2Mac 7.
Isus, prin lucrările şi cuvintele sale, dar mai ales prin moartea şi învierea sa, ne eliberează de sub stăpânirea fricii de moarte, cauza tuturor relelor noastre, şi ne oferă deplina conştiinţă a făgăduinţei şi forţei Dumnezeului celui viu.
Ucenicul, botezat „în numele lui Isus”, care pătrunde în El şi devine încorporat în El, rămâne pe vecie cu El (1Tes 4,1). Murind faţă de ignoranţă şi păcat, este înviat la o viaţă nouă de cunoaştere şi iubire; învingând puterea morţii, trăieşte pentru Dumnezeu (cf. Rom 6, 1-11).