Meditație biblică la Claudianum, Aleea Zânelor 9A, în fiecare joi de la ora 19.30
„DAȚI LUI DUMNEZEU CE ESTE AL LUI DUMNEZEU!” (Mc 12,13-17)
Mesajul în context
„Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”, răspunde Isus fariseilor şi irodienilor.
Capcana ce i-o întind este perfectă. Dacă Isus ar fi spus că nu trebuie să se plătească tributul, ar fi fost eliminat de romanii care ocupau Palestina; dacă ar fi spus că trebuie să se plătească, ar fi devenit duşmanul poporului, care aştepta un mesia „politic”, menit să ia puterea şi să-l elibereze de ocupaţia străină. O anumită teologie, mereu la zi sub diferite forme, este veche precum lumea!
Răspunsul lui Isus nu este un truc ieftin folosit cu isteţime pentru a evita problema şi a nu cădea în capcană. Nu spune pur şi simplu: „daţi fiecăruia ceea ce este a lui”, fără să specifice ce trebuie dat fiecăruia.
Pe vremea aceea, stăpânirea suveranului se întindea oriunde moneda sa avea curs legal. De aceea, e firesc ca locul unde circulă moneda lui Cezar să fie supus stăpânirii sale, şi astfel să se respecte regulile jocului, printre care şi aceea de a i se plăti tributul (cf. Rom 13, 1-7; 1Pt 2,13 urm.).
Dar, pentru Isus problema este alta: a-i da lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu.
Aşa cum moneda poartă chipul lui Cezar şi-i aparţine lui Cezar, tot aşa omul poartă chipul lui Dumnezeu şi-i aparţine lui Dumnezeu. Tributul de plătit constă în a ne dărui lui Dumnezeu, iubindu-l cu toată inima, şi pe aproapele ca pe sine însuşi (v. 30 urm.). Această poruncă, înainte imposibilă din cauza păcatului, poate acum să fie trăită, prin Isus, în fiecare acţiune a noastră.
Despre autoritatea civilă, este util să facem distincţie între conţinut şi mod. Conţinutul ei este acela de a sluji binelui comun. În acest sens, chiar dacă formele sale sunt, din punct de vedere istoric, mai mult sau mai puţin desăvârşite, ea este legitimă şi în mod pozitiv voită de Dumnezeu (cf. Rom 13,1-4). În mod normal, felul în care este exersată este acela al conducătorilor popoarelor (cf. 10,42) – comun fiecărui om, şi ucenicilor – care doresc averea, puterea şi mărirea. Acest fel de a exercita puterea nu este cel voit de Dumnezeu. Rodul păcatului, care locuieşte în inima fiecăruia, nu este binele, ci răul comun. Îi face robi pe toţi, fie pe cei care exercită puterea, fie pe cei care sunt supuşi ei, răpindu-le tuturor, stăpânitori şi stăpâniţi, libertatea – care este aceea pentru care suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu.
Acest fragment ne ajută să înţelegem „puterea” Fiului Omului, care o pune mereu în criză pe aceea a omului. Este, de fapt, iubire, slujire şi umilinţă.
Aceasta înseamnă a-i da lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Devenim, astfel, ceea ce suntem: asemenea lui, al cărui chip îl purtăm. Şi aceasta nu doar la nivel personal, ci în relaţiile civile, cu moduri alternative de exercitare a autorităţii, ca să nu se degradeze de la slujire la stăpânire.
Isus răspunde cu precizie întrebării adversarilor săi, luând distanţă atât faţă de ei, cât şi faţă de zeloţi, cei care doresc să ia puterea având în minte doar gândul că, pentru obţinerea împărăţiei lui Dumnezeu, ar fi suficientă schimbarea etichetei împărăţiei omului. Astfel de iluzii, mai mult sau mai puţin naive, sunt frecvente întotdeauna şi în fiecare epocă!
Totodată ne oferă şi criteriul de bază pentru a face o bună alegere: în fiecare lucru trebuie, înainte de toate, să i se dea lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Numai astfel vom şti ceea ce trebuie dăruit actualului Cezar.
În mod concret, primele comunităţi creştine plăteau liniştite tributul; dar refuzând orice absolutizare a puterii şi orice impunere nedreaptă (obiecţie de conştiinţă). Dar reacţia lor de împotrivire nu se făcea cu aceleaşi mijloace ale puterii, ci prin sărăcia mărturiei, adică, prin martiriu. Este singura armă cu adevărat eficace (cf. Fap 13).
Isus, în umanitatea sa de Fiu al Omului care serveşte prin iubire, ne redă chipul lui Dumnezeu după a cărui imagine suntem făcuţi. În El ne este oferită libertatea adevărată, posibilă fiecărui sărac. Se consideră că regele, prin faptul că poate să facă ceea ce doreşte, ar fi omul ideal, idealul fiecărui om. De fapt, nu e un om liber; este un rob şi un falit, o imagine răsturnată a lui Dumnezeu. Despre regalitatea umană a se vedea frumoasa intervenţie din Jud 9,8-15 şi 1Sam 8, unde se arată de ce Dumnezeu nu vrea ca în Israel să fie un rege.
Ucenicul este martorul lui Isus, omul nou şi liber, care ştie să iubească şi să slujească în această lume a robiei şi a păcatului, dând sau nedând ascultare puterii constituite, în funcţie de cum îi este sau nu de folos aceasta omului.
Nu se gândeşte la sine, nu concurează cu ceilalţi pentru a apuca şi a împărţi tortul; El este împotriva oricărei nedreptăţi şi pretenţii totalitare. Nu revendică nicio putere. Remediul ar fi mai rău decât dauna! De fapt, nu există nimic mai rău decât teocraţiile sau dictaturile instaurate în vederea binelui. Ele justifică abuzurile şi delictele cele mai rele!