Meditatie saptamanala la Claudianum, Aleea Zanelor 9A, de la orele 19.30
- „Casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate neamurile. Dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari.” Aceste cuvinte ale lui Isus ne arată pentru ce este făcut templul, respectiv ce facem noi din el, dând gestului său de „purificare” înţelesul anunţării patimilor.
Scena e inclusă între episodul blestemării smochinului şi învăţăturile despre rugăciune şi credinţă. Venirea Domnului scoate în evidenţă sterilitatea şi împlineşte judecata.
Pentru toate popoarele templul este „sfânt”, adică separat de restul, care i se subordonează. Este locul cultului şi al legii, punctul de sprijin al întregii vieţi religioase şi civile, centrul spaţiului şi al timpului. Distrugerea lui înseamnă ruperea axei în jurul căreia se învârte totul: echivalează cu sfârşitul lumii.
Cu Isus răstignit se termină lumea veche şi începe cea nouă, în care timpul nu mai există, „pentru că Domnul, Dumnezeul cel atotputernic, este templul ei şi Mielul” (Ap 21,22); acum templul nu mai e incinta consacrată (fanum), separată prin tindă (profanum) de restul lucrurilor, ci totul devine o singură locuinţă a lui Dumnezeu. Lumea cea veche se străduia să-l aibă pe Dumnezeu în propriul ei centru, fără succes, însă, din cauza răutăţii sale. În lumea cea nouă, Dumnezeu însuşi l-a pus în propriul său centru pe om, aşezându-se cu crucea sa în mijlocul oricărei răutăţi. Chiar de la început, istorisirea lui Marcu scoate în evidenţă această vizită a Domnului în templu, vorbind despre mesagerul care-i pregăteşte calea (1,2 = Mal 3,1 urm.).
Distrugerea templului va fi cap de acuzaţie în procesul său (14,58) şi motiv de luare în derâdere la picioarele crucii (15,29). Cu toate acestea, în momentul morţii sale, catapeteasma din Sfânta Sfintelor se va sfâşia în două, de sus până jos, iar centurionul – prototip al „tuturor neamurilor” – va recunoaşte Gloria sa (15,38 urm.).
Isus este noul templu, lumea cea nouă, omul cel nou. „În el locuieşte toată plinătatea dumnezeirii trupeşte” (Col 2,9). Cu El intrăm în comuniune cu Dumnezeu, viaţa noastră. În El, Dumnezeu ne binecuvântează şi pământul nostru îşi dă roadele sale (Ps 67,7).
Ucenicul, aderând la El, devine piatră vie pentru zidirea unui edificiu spiritual (1Pt 2,5). Fiecare botezat formează împreună cu El un singur trup, fără deosebire între iudei şi păgâni, pentru că au însuşi Spiritul său (1Cor 12,13). Zidiţi în El prin botez, fiecare dintre noi devine templu al lui Dumnezeu. De fapt, el este omul din interiorul inimii (1Pt 3,4), omul lăuntric care prin credinţă trăieşte în inimile noastre. În El cunoaştem toată lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea iubirii lui Dumnezeu pentru noi, şi să fim plini în toate de plinătatea lui (cf. Ef 3,16-19).