Luni 29 noiembrie 2021
«Veniţi să urcăm în muntele Domnului!» (Is 2, 3)
Aș vrea să auzi șopotul unui izvor de munte, «adierea» sigură a vântului de pe creste, îngustimea unei poteci care duce către vârful dorit, bradul la umbra căruia îți potrivești rucsacul și-ți tragi sufletul, peisajul văii împădurite pe care acum o survolezi cu privirea, cerul care este mai luminos pe culme decât în valea din care ai pornit…
Cam în același mod a văzut omul din toate timpurile frumusețea și sacralitatea muntelui, omul setos după înălțimi, după strălucirea piscurilor, după verdele brazilor seculari, după întâlnirea cu Cel care a creat toate aceste minunății. Sfânta Scriptură este plină de pasaje memorabile în care folosește imaginea muntelui pentru a descrie experiența spirituală a omului care îl caută cu sinceritate pe Dumnezeul cel viu.
După cum urcușul unei poteci de munte cere efort și constanță pentru a ajunge pe culme, tot la fel este și-n viața spirituală, unde mersul către Muntele Domnului necesită perseverență și determinare, constanță și luciditate. Important este ca tu să te descoperi drept unul care se află pe poteca vieții, pe urcușul muntelui, pentru a găsi în tine motivația, curajul, dorința și constanța de a parcurge această cale care duce la întâlnirea cu Dumnezeul cel viu.
Închei cu niște cuvinte care-mi dau mereu forță, mai ales atunci când nu prea mai am chef: «Așteaptă-l pe Domnul, fii tare, întărește-ți inima și nădăjduiește în Domnul!».
Care este muntele pe care îl am de escaladat în viața mea actuală? Am suficiente resurse să îl iau la pas? Sau să o iau de la capăt?
Isuse Cristoase, fie ca moartea ta să-mi fie viață, iar prin moartea ta să învăț cum să trăiesc. Fie ca zbuciumul tău să-mi fie odihnă, slăbiciunea ta umană curajul meu, stânjeneala ta cinstea mea, pătimirea ta mângâierea mea, tristețea ta bucuria mea, iar în umilirea ta să fiu înălțat (Sf. Petru Favre SJ).
