Meditatie biblica saptamanala la Claudianum, Aleea Zanlor 9A, in fiecare joi de la 19.30
„Nimeni sa nu mai manance din rodul tau!” (Mc 11,12-14)
Mesajul în context
„Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veci”, spune Isus îndreptându-se spre smochin. La fel ca viţa-de-vie, şi smochinul este un simbol al poporului pe care Dumnezeu l-a cultivat pentru a da roade bine plăcute în ochii lui. Dulceaţa lui este comparată cu legea, sintetizându-se în iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele (12,28 urm.). Căci de iubire îi este Domnului foame şi se bucură mult de ea. Însă, la venirea sa (cf. episodul următor), nu găseşte decât frunze: doar aparenţe, niciun fel de esenţă. Scuza smochinului era că încă nu-i sosise vremea să dea rod. Dar, pentru noi nu există nicio scuză. „S-a împlinit timpul” (1,15), spune Isus. Odată terminată aşteptarea, este vremea să dăm roade. Împărăţia Domnului e deja printre noi. Suntem chemaţi să recunoaştem faţa Domnului.
Sosirea sa are nevoie de măgăruş, simbol al capacităţii de a iubi şi de a sluji. Aceasta este foamea Domnului. Dar nu găseşte hrană la noi. În afară de frunze, pe care, începând de la Adam încoace, ne pricepem să le producem şi să le consumăm, nu găseşte decât un smochin uscat.
În faţa lui Isus sărac şi umil, se descoperă sterilitatea celui care nu-l primeşte aşa cum este.
Merită de remarcat faptul că Domnul nu este supărat pe popor. Ponoasele, de fapt, le trage smochinul, care n-are nimic de-a face cu situaţia. În realitate, acest pom ce poartă în sine blestemul nostru, este imaginea crucii. De el va atârna rodul plăcut, în care sterilitatea noastră devine rodnică. Răstignitul, de fapt, este Da-ul deplin al lui Dumnezeu rostit omului şi al omului rostit Domnului. Locul de întâlnire şi de comuniune între cei doi este templul cel nou. Povestea smochinului fără roade, căruia îi cad frunzele, o încadrează pe cea a templului, care va fi distrus. Templul cel vechi, făcut de mâna omului, este înlocuit de templul cel nou, nefăcut de mâna omului (14,58), care va fi casă de rugăciune pentru toate neamurile.
Isus este Domnul. Venirea sa „slabă” este judecata sa asupra smochinului şi asupra templului, deci asupra poporului şi asupra imaginii sale despre Dumnezeu. Dar pedeapsa cade asupra smochinului, adică asupra lemnului crucii; iar templul distrus va fi însuşi trupul său oferit pentru noi. Aceasta este judecata sa: o ofertă necondiţionată de mântuire, chemare definitivă la convertire.
Ucenic este cel care dă rodul de care Domnului îi este foame: acceptă iubirea sa săracă şi umilă şi trăieşte din ea.