Meditație săptămânală la Claudianum, joi de la orele 19.30
„Iată, urcăm spre Ierusalim” (Mc 10,32-34)
1. Mesajul în context
„Iată, urcăm la Ierusalim”, le spune Isus celor Doisprezece. Doar acolo va împlini, va manifesta acea iubire care face posibilă împlinirea celor cerute bogatului. Este ultima dintre cele trei preziceri care ritmează cea de-a doua parte a evangheliei. Acum apare la orizont scopul. Tot drumul spre Ierusalim constituie o confruntare între ucenici şi „Cuvânt”. Aceasta este cea mai detaliată, practic un rezumat a ceea ce trebuie să se întâmple peste puţin timp. Discursul nu poate fi mai clar şi mai explicit. Dar lumina plină nu face altceva decât să scoată în evidenţă orbirea ucenicului. Are nevoie de ochi noi şi de o inimă nouă.
La începutul fragmentului, Marcu ne prezintă un cortegiu tăcut care urcă: în faţă stă Isus, în spate toţi ceilalţi uimiţi şi cuprinşi de teamă. El îi ia „din nou” pe cei Doisprezece deoparte – o făcuse deja şi altă dată – pentru ca să asculte cu exactitate ceea ce doar după aceea vor putea înţelege şi vesti. Este misterul credinţei în faţa căruia, în momentul respectiv, sunt tot mai orbi.
Călătoria spre Ierusalim are ca punct final faptul că Fiul Omului va fi dat pe mâinile oamenilor (cf. 9,31). Avem aici înşirată o întreagă serie de verbe legate între ele doar prin simpla conjuncţie „şi”. Şase – numărul omului! – descrie acţiunea noastră: condamnarea, darea pe mâinile oamenilor, batjocorirea, scuiparea, biciuirea, uciderea. E ca o sumă a tuturor relelor care-şi găseşte împlinirea în uciderea lui Dumnezeu însuşi.
Dar ultimul cuvânt nu este al nostru, ci al lui: după trei zile va învia. Cel care l-a rostit pe primul, şi-l rezervă şi pe ultimul! El ne lasă liberi; dar înglobează acţiunea noastră într-a sa, oferindu-ne un dar neaşteptat.
Văzând reacţia ucenicilor (cf. fragmentul următor), ne putem întreba dacă toată învăţătura lui Isus nu a fost cumva inutilă. De fapt, odată cu creşterea luminii creşte şi orbirea. În realitate nu este aşa. În primul rând pentru că vedem clar răul nostru, în alte condiţii nesezizabil. În al doilea rând, pentru că ştim cu privire la ce suntem orbi. Orbirea noastră este, de fapt, una aparte, un daltonism specific cu privire la cuvântul crucii, chiar culoarea lui Dumnezeu. În al treilea rând, pentru că cine ştie că nu vede poate cere să fie luminat de cel care a venit să dea vederea. În al patrulea rând, pentru că vindecarea este lucrarea cuvântului însuşi, care ne descoperă iubirea sa pentru noi.
Isus, Dreptul suferind, Fiul Omului ucis şi înviat, umilit şi înălţat, este misterul credinţei noastre.
Ucenicul este luat deoparte cu cei Doisprezece pentru a se confrunta cu „Cuvântul” a cărui ascultare îl face chiar ucenic.