Meditatie biblica saptamanala la Claudianum, Aleea Zanelor 9A, joi de la 19.30
PENTRU DUMNEZEU TOATE SUNT CU PUTINȚĂ (Mc 10, 17-31)
Mesajul în context
„Pentru Dumnezeu toate sunt cu putinţă”,le răspunde Isus ucenicilor, în momentul în care în sfârşit înţeleg că nimeni nu se poate mântui. De fapt, toţi suntem bogaţi, lipsiţi de sărăcia copilului, sărăcie indispensabilă pentru a primi Împărăţia.
Însă recunoaşterea acestei imposibilităţi este deja începutul mântuirii. Constatarea propriei pierzanii înseamnă să fim reduşi la sărăcia extremă, condiţie necesară pentru a accepta faptul că numai Dumnezeu mântuieşte.
După ce am văzut care este relaţia noastră cu aproapele şi cu noi înşine (vv. 1-12; 13-16), acum vedem care este relaţia noastră cu lucrurile din punct de vedere al destinului nostru.
Toate au fost create pentru noi, ca să le folosim atât cât ne sunt de folos pentru a-l iubi pe Dumnezeu şi pe fraţi. Îl iubim pe Dumnezeu recunoscând darul şi lăudându-l; îi iubim pe fraţi dăruind şi împărţind cu ei.
Dar păcatul a pus în noi dorinţa de posedare. Lucrurile au luat locul lui Dumnezeu. Frica de moarte ne împinge să căutăm în ele, în loc să căutăm în El, garanţia vieţii. De fapt, ele asigură satisfacerea nevoilor pe care le avem; dar nu a nevoii care suntem.
Logica posedării o ucide pe aceea a darului; răstoarnă raportul dintre mijloace şi scop, transformând omul din stăpân în slujitor al creaturilor. Pofta cea rea după bogăţie este adevărată idolatrie (Col 3,5), iar iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor (1Tim 6,10).
Fragmentul continuă tema anterioară, care se referă la problema fundamentală a omului; intrarea în Împărăţie, moştenirea vieţii veşnice, mântuirea.
Istorisirea se împarte în trei scene. Prima (vv. 17-22) ne prezintă un bogat care, dincolo de intenţiile bune de a intra în Împărăţie, pare să aibă tot ceea ce se cere, mai puţin cerinţa fundamentală, care este iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor mai presus de toate. Oare întâlnirea cu Isus îi va face posibil imposibilul, determinându-l să-l recunoască pe Dumnezeu şi eliberându-l de idolul care îl subjugă? Isus caută să-l pună pe acest drum zicându-i că numai Dumnezeu este bun şi că acum poate lăsa la o parte toate dorinţele şi să-l urmeze. Dar ataşarea faţă de bunurile sale îl face orb. În alternativa Dumnezeu/mamona, alege mamona. La sfârşit, în locul bucuriei celui ce a găsit comoara, are parte de tristeţea celui care se ştie pierdut.
Spre deosebire de duşman, care dă satisfacţie în rău şi tristeţe în bine, Domnul, aşa cum dă bucurie în bine, la fel dă tristeţe în rău pentru ca să ne căim.
A doua scenă (vv. 23-27) ne prezintă afirmaţiile lui Isus despre imposibilitate mântuirii şi stupoarea pătrunsă de uimire a ucenicilor. Toţi suntem prea mari ca să putem intra în Împărăţia copiilor: suntem cămile ce caută în mod grotesc să treacă prin urechea unui ac. Faptul de a recunoaşte această imposibilitate ne face mici. Cu cât suntem mai bogaţi, cu atât ne dăm seama că suntem mai incapabili şi mai săraci în faţa a ceea ce este mai important cu adevărat.
A treia scenă (vv. 28-31) ne prezintă constatarea mirată a lui Petru: şi totuşi cum l-au urmat ucenicii pe Domnul, făcând acel pas care aduce intrarea în Împărăţie? Chemarea şi cuvântul său i-a făcut săraci şi mici, determinându-i să descopere comoara nepreţuită pentru care se lasă totul.
Prima scenă, aşadar, priveşte necesitatea, a doua imposibilitatea şi a treia posibilitatea sărăciei care deschide porţile spre viaţă.
Isus este Domnul ce trebuie iubit din toată inima (12,30). Împărăţia înseamnă a-l iubi pe El, care s-a făcut fratele nostru pentru a putea fi întâlnit şi sărutat de noi (Ct 8,1). Şi s-a făcut cel din urmă dintre toţi, pentru ca iubindu-l pe cel mai sărac, să-l iubim pe El; iar iubindu-l pe El îi iubim pe toţi.
Ucenicul este cel care în privirea sa a descoperit unicul bine. Cucerit de Domnul, ca Paul, lasă baltă totul şi aleargă să-l cucerească (Fil 3,8.12). Raportul său cu lucrurile devine cel de la începuturi, după planul lui Dumnezeu: eliberat de idolatrie, le trăieşte ca pe un dar, primindu-le de la Tatăl şi împărtăşindu-le cu fraţii.