17.10.2021, Vatican (Catholica) – Noi cădem adesea în ispita ieșirii în evidență, pe când Isus vrea ca, după modelul Lui, să ne „scufundăm”, în viața celui pe care îl întâlnim, cu compasiune. Ideea a fost formulată de Papa Francisc la întâlnirea de astăzi cu credincioșii pentru rugăciunea „Îngerul Domnului”. Iată alocuțiunea papală după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Evanghelia de la liturgia de astăzi (Mc 10,35-45) relatează că doi discipoli, Iacob și Ioan, îi cer Domnului să șadă într-o zi lângă El în glorie, ca și cum ar fi „primi miniștri”, ceva de acest gen. Însă ceilalți discipoli îi aud și se indignează. În acest moment Isus, cu răbdare, le oferă o mare învățătură: adevărata glorie nu se obține ridicându-se deasupra celorlalți, ci trăind același botez pe care El îl va primi, peste puțin timp, la Ierusalim, și anume crucea. Ce înseamnă asta? Cuvântul „botez” înseamnă „scufundare”: cu Pătimirea Sa, Isus s-a scufundat în moarte, oferindu-și viața pentru a ne mântui. Gloria sa, gloria lui Dumnezeu, este așadar iubire care devine slujire, nu putere care tânjește la dominare. Nu putere care tânjește la dominare, nu! Este iubire care devine slujire. De aceea Isus conclude spunând discipolilor Săi precum și nouă: „Cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru” (Mc 10,43). Pentru a deveni mari, va trebui să mergeți pe calea slujirii, a-i sluji pe ceilalți.
Suntem în fața a două logici diferite: discipolii vor să iasă în evidență și Isus vrea să se scufunde. Să ne oprim asupra acestor două verbe. Primul este a ieși în evidență. Exprimă acea mentalitate lumească de care suntem tentați mereu: a trăi toate lucrurile, chiar și relațiile, pentru a alimenta ambiția noastră, pentru a urca treptele succesului, pentru a ajunge la posturi importante. Căutarea prestigiului personal poate să devină o boală a spiritului, mascându-ne chiar în spatele unor intenții bune; de exemplu atunci când, în spatele binelui pe care îl facem și îl predicăm, ne căutăm în realitate numai pe noi înșine și afirmarea noastră, adică să mergem înainte noi, să ne cățărăm… Și aceasta o vedem și în Biserică. De câte ori, noi creștinii, care ar trebui să fim servitorii, căutăm să ne cățărăm, să mergem înainte. De aceea, mereu avem nevoie să verificăm adevăratele intenții ale inimii, să ne întrebăm: „De ce duc înainte această muncă, această responsabilitate? Pentru a oferi o slujire sau pentru a fi observat, lăudat și a primi felicitări?” Acestei logici lumești Isus contrapune logica sa: în loc de a ne înălța deasupra celorlalți, să coborâm de pe piedestal pentru a-i sluji; în loc de a ieși în evidență deasupra celorlalți, să ne scufundăm în viața celorlalți. Vedeam în emisiunea „A sua immagine” acea slujire a Caritas-urilor pentru ca nimănui să nu îi lipsească mâncarea: preocuparea de foamea celorlalți, preocuparea de nevoile celorlalți. sunt atâția, atâția nevoiași astăzi, și după pandemie și mai mulți. A privi și a coborî în slujire și a nu încerca să ne cățărăm pentru propria glorie.
Iată așadar al doilea verb: a se scufunda. Isus ne cere să ne scufundăm. Și cum să ne scufundăm? Cu compasiune, în viața celui pe care îl întâlnim. Acolo [în acea slujire a Caritas] vedeam foamea: și noi, ne gândim cu compasiune la foamea atâtor oameni? Când suntem în fața mâncării, care este un har al lui Dumnezeu și pe care noi putem să o mâncăm, există atâția oameni care lucrează și nu reușesc să aibă mâncarea suficientă toată luna. Ne gândim la aceasta? A ne scufunda cu compasiune, a avea compasiune. Nu este o afirmație din enciclopedie: există atâția înfometați… Nu! Sunt persoane. Și eu am compasiune față de persoane? Compasiune față de viața celui pe care-l întâlnim, așa cum a făcut Isus cu mine, cu tine, cu noi toți, s-a apropiat cu compasiune.
Să privim la Domnul Răstignit, scufundat până la capăt în istoria noastră rănită, și să descoperim modul lui Dumnezeu de a face. Să vedem că El n-a rămas acolo sus în ceruri, să ne privească de sus în jos, ci s-a înjosit ca să ne spele picioarele. Dumnezeu este iubire și iubirea este umilă, nu se înalță, ci coboară în jos, ca ploaia care cade pe pământ și aduce viață. Dar cum reușim să fim în aceeași direcție a lui Isus, să trecem de la ieșirea în evidență la scufundare, de la mentalitatea prestigiului, cea lumească, la aceea a slujirii, cea creștină? Este nevoie de angajare, dar nu este suficient. Singuri este greu, ca să nu spunem imposibil, însă avem în noi o forță care ne ajută. Este cea a Botezului, a acelei scufundări în Isus pe care noi toți am primit-o prin har și care ne direcționează, ne determină să îl urmăm, să nu căutăm interesul nostru ci să slujim. Este un har, este un foc pe care Duhul l-a aprins în noi și care trebuie alimentat. Să cerem astăzi Duhului Sfânt ca să reînnoiască în noi harul Botezului, scufundarea în Isus, în modul său de a fi, pentru a fi mai servitori, pentru a fi slujitori așa cum El a fost cu noi.
Și să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria: ea, deși fiind cea mai mare, nu a căutat să iasă în evidență, ci a fost slujitoarea umilă a Domnului și este în întregime scufundată în slujba noastră, pentru a ne ajuta să îl întâlnim pe Isus.