Meditatie biblica saptamanala la Claudianum, Aleea Zanelor 9A, joi de la 19.30
13 Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi certau.
14 Văzând aceasta, Isus a fost cuprins de indignare şi le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a acelora care sunt ca ei.
15 Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”.
16 Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei.
1. Mesajul în context
„A unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu”, spune Isus despre copiii care fug spre el.
Există o legătură profundă cu ei, care scapă ucenicilor: îi îmbrăţişează, doreşte să vină la el, îi binecuvântează şi îşi pune mâinile asupra lor. Scena reia şi dezvoltă tema versetelor 9,36 urm.
În fragmentul precedent se vorbea despre relaţia „cu celălalt” distrusă de păcat şi restaurată de Isus. Acum, se vorbeşte despre relaţia nouă „cu sine”, necesară pentru a intra în Împărăţie. Adam, care îşi pusese propriul eu ca centru a toate, descoperindu-se gol şi având nevoie de tot, fugise de Dumnezeu pentru că îi era frică de El. Copilul liniştit este sărac şi primeşte totul. Nimic de la sine, el e ceea ce fac alţii din el. Şi trăieşte toate acestea într-un mod natural. Fugind cu încredere spre cel care îl primeşte, îşi exprimă în mod liber propria condiţie de fiu, acceptată de alţii şi de el ca singura posibilitate de viaţă.
Dar acest lucru e valabil pentru fiecare om, care este în mod fundamental relaţie şi apartenenţă filială: este „al” cuiva, ca fiu. Dacă nu vrei să fii al lui Dumnezeu, vei deveni al tău, al altora, sau al altuia, înstrăinându-te, de fapt, în egoism, în robie sau în idolatrie. Presupusa autosuficienţă este în realitate moarte a eului.
Omul e în mod esenţial fiu, care primeşte ca dar din iubire tot ce are şi este, inclusiv propriul eu. Dacă nu, nu există. Nimeni, de fapt, nu dă ceea ce nu are şi nimeni nu are ceva fără să nu fi primit.
Orgoliul, care înseamnă, de fapt, frica de a nu fi iubiţi, împiedicându-ne să primim, ne pune în imposibilitatea de a iubi şi de a fi iubiţi.
Isus, noul Adam, este primul care a trăit din plin condiţia filială. Modul său de a fi cu totul al Tatălui, de la El şi pentru El, constituie bogăţia lui infinită care se revarsă peste toţi fraţii ce se adună în jurul lui. Către El nu aleargă cei mari şi puternici, ci aceia care sunt ca El, mici şi săraci (9,33 urm.; 10,35 urm.). Adunaţi de către Fiu, vor intra în împărăţia Tatălui.
Fragmentul începe cu Isus care atinge, şi se termină cu el care îmbrăţişează, binecuvântează şi îşi pune mâinile asupra lor. Toate aceste expresii ale contactului, exprimă credinţa, văzută ca o comuniune fizică cu El, Fiul. E nevoie ca adultul, renăscându-se din apă şi din Spirit (In 3,5), să-şi însuşească bine calitatea copilului şi să devină asemenea lui pentru a intra în Împărăţie (Mt 18,3). Botezul este o nouă naştere care, încorporându-ne în El, ne dă identitatea noastră şi a lui Dumnezeu: noi suntem fii, iar El ne este Tată.
Isus e mai mare decât toţi, pentru că este cel mic care consimte din plin să fie Fiu. A fi cu El reprezintă condiţia pentru a intra în împărăţia Tatălui.
Ucenicul e cel care nu posedă nimic şi primeşte totul. Este fiu: ceea ce e, este dar, şi ca atare se acceptă cu bucurie.