Rugăciunea Angelus
20.06.2021, Vatican (Catholica) – Amintind de episodul cu potolirea furtunii, evocat în pericopa evanghelică de astăzi din ritul latin, Papa Francisc a spus: „Discipolii s-au lăsat cuprinși de frică, pentru că au rămas fixați mai mult asupra valurilor decât să privească la Isus. Și frica ne face să privim dificultățile, problemele urâte și să nu privim la Domnul, care de atâtea ori doarme.” Redăm în continuare alocuțiunea papală, după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
Iubiți frați și surori, bună ziua!
În liturgia de astăzi se relatează episodul furtunii potolite de Isus (Mc 4,35-41). Barca în care discipolii traversau lacul este asaltată de vânt și de valuri și ei se tem că se scufundă. Isus este cu ei în barcă și totuși stă în spate pe un căpătâi și doarme. Discipolii, plini de frică, îi urlă: „Învățătorule, nu îți pasă că pierim?” (v. 38).
Și noi de atâtea ori, asaltați de încercările vieții, am strigat Domnului: „De ce rămâi în tăcere și nu faci nimic pentru mine?” Mai ales atunci când ni se pare că ne scufundăm, pentru că iubirea sau proiectul în care ne-am pus mari speranțe dispar; sau atunci când suntem în voia valurilor insistente ale neliniștii; sau atunci când ne simțim scufundați de probleme sau pierduți în mijlocul mării vieții, fără direcție și fără port. Sau, în momentele în care dispare forța de a merge înainte, pentru că lipsește locul de muncă sau un diagnostic neașteptat ne face să ne temem pentru sănătatea noastră sau a unei persoane dragi. Sunt multe momentele în care ne simțim într-o furtună, ne simțim aproape terminați.
În aceste situații și în multe altele, și noi ne simțim sufocați de frică și, asemenea discipolilor, riscăm să pierdem din vedere cel mai important lucru. De fapt, în barcă, deși doarme, este Isus, și împărtășește cu ai săi tot ceea ce se întâmplă. Somnul său, dacă pe de o parte ne uimește, pe de altă parte ne pune la încercare. Domnul este acolo, prezent; de fapt, așteaptă – ca să spunem așa – ca noi să îl implicăm, să îl invocăm, să îl punem în centrul a ceea ce trăim. Somnul său ne provoacă pe noi să ne trezim. Deoarece, pentru a fi discipoli ai lui Isus, nu este suficient a crede că Dumnezeu este, că există, ci trebuie să intrăm în joc cu El, trebuie chiar să ridicăm glasul față de El. Ascultați: trebuie să strigăm la El. Rugăciunea, de atâtea ori, este un strigăt: „Doamne, salvează-mă!” Vedeam, într-un program „A sua immagine” [„După chipul său”], astăzi, Ziua Refugiatului, mulți care vin în bărci și în momentul în care se îneacă strigă: „Salvați-ne!” Și în viața noastră se întâmplă același lucru: „Doamne, salvează-ne!”, și rugăciunea devine un strigăt.
Astăzi putem să ne întrebăm: care sunt vânturile care se abat asupra vieții mele, care sunt valurile care împiedică navigarea mea și pun în pericol viața mea spirituală, viața mea de familie, chiar viața mea psihică? Să îi spunem toate acestea lui Isus, să îi povestim totul. El dorește aceasta, vrea să ne agățăm de El pentru a găsi adăpost împotriva valurilor anormale ale vieții. Evanghelia relatează că discipolii se apropie de Isus, îl trezesc și îi vorbesc (cf. v. 38). Iată începutul credinței noastre: a recunoaște că singuri nu suntem în măsură să supraviețuim, că avem nevoie de Isus ca marinarii de stele pentru a găsi direcția. Credința începe de la a crede că nu ne descurcăm singuri, de la a simți că avem nevoie de Dumnezeu. Când învingem ispita de a ne închide în noi înșine, când depășim religiozitatea falsă care nu vrea să îl deranjeze pe Dumnezeu, când strigăm către El, El poate realiza în noi minunății. Este forța blândă și extraordinară a rugăciunii, care realizează minuni.
Isus, rugat de discipoli, potolește vântul și valurile. Și le pune o întrebare, o întrebare care ne privește și pe noi: „De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” (v. 40). Discipolii s-au lăsat cuprinși de frică, pentru că au rămas fixați mai mult asupra valurilor decât să privească la Isus. Și frica ne face să privim dificultățile, problemele urâte și să nu privim la Domnul, care de atâtea ori doarme. Și pentru noi este așa: de câte ori rămânem fixați asupra problemelor și nu mergem la Domnul și nu îi oferim lui problemele noastre! De câte ori îl lăsăm pe Domnul într-un colț, în partea din spate a bărcii vieții, pentru a-l trezi numai în momentul necesității! Să cerem astăzi harul unei credințe care nu încetează să îl caute pe Domnul, să bată la ușa Inimii Sale. Fecioara Maria, care în viața nu a încetat niciodată să se încreadă în Dumnezeu, să retrezească în noi nevoia vitală de a ne încredința lui în fiecare zi.