Iubiţi fraţi,

Sunt foarte bucuros să vă primesc drept comunitate sacerdotală de la “Sfântul Ludovic al francezilor”. Îi mulţumesc rectorului, Mons. Laurent Bréguet, pentru cuvintele sale respectuoase.

Într-o societate marcată de individualism, de afirmarea de sine, de indiferenţă, voi aveţi experienţa de a trăi împreună cu provocările sale zilnice. Situată în inima Romei, casa voastră, cu mărturia sa de viaţă, poate comunica persoanelor care o frecventează valorile evanghelice ale unei fraternităţi variate şi solidare, în special atunci când unul trece printr-un moment dificil. De fapt, viaţa voastră fraternă şi diferitele voastre activităţi sunt capabile să facă să se simtă fidelitatea iubirii lui Dumnezeu şi apropierea sa. Un semn, un semnal.

În acest an dedicat Sfântului Iosif, vă invit să redescoperiţi faţa acestui om de credinţă, a acestui tată duios, model de fidelitate şi de abandonare încrezătoare în proiectul lui Dumnezeu. “Şi prin angoasa lui Iosif trece voinţa lui Dumnezeu, istoria sa, proiectul său. Astfel Iosif ne învaţă că a avea credinţă în Dumnezeu cuprinde şi faptul de a crede că el poate acţiona şi prin fricile noastre, prin fragilităţile noastre, prin slăbiciunea noastră” (Scrisoarea apostolică Patris corde, 2). Nu trebuie lăsate deoparte fragilităţile: sunt un loc teologic. Fragilitatea mea, cea a fiecăruia dintre noi, este loc teologic de întâlnire cu Domnul. Preoţii “superman” o termină rău, toţi. Preotul fragil, care cunoaşte slăbiciunile sale şi vorbeşte cu Domnul despre ele, acesta va merge bine. Cu Iosif, suntem chemaţi să ne întoarcem la experienţa simplelor acte ale primirii, duioşiei, dăruirii de sine.

În viaţa comunitară, există mereu ispita de a crea mici grupuri închise, de a se izola, de a critica şi de a vorbi rău despre alţii, de a se crede superiori, mai inteligenţi. Bârfa este un obicei al grupurilor închise, un obicei şi al preoţilor care devin holtei: merg, vorbesc, bârfesc: asta nu ajută. Şi asta ne ameninţă pe toţi şi nu este bine. Trebuie să abandonăm acest obicei şi să privim şi să ne gândim la milostivirea lui Dumnezeu. Fie ca să vă primiţi mereu unii pe alţii ca pe un dar. Într-o fraternitate trăită în adevăr, în sinceritatea relaţiilor şi într-o viaţă de rugăciune putem forma o comunitate în care se respiră aerul bucuriei şi al duioşiei.

Vă încurajez să trăiţi momentele preţioase de împărtăşire şi de rugăciune comunitară într-o participare activă, bucuroasă. Şi momentele gratuităţii, ale întâlnirii gratuite… Preotul este un om care, în lumina evangheliei, răspândeşte gustul lui Dumnezeu în jurul său şi transmite speranţă inimilor neliniştite: aşa trebuie să fie. Studiile pe care le faceţi în diferitele universităţi romane vă pregătesc pentru viitoarele voastre îndatoriri de păstori şi vă permit să apreciaţi mai bine realitatea în care sunteţi chemaţi să vestiţi evanghelia bucuriei. Totuşi, voi nu mergeţi pe teren pentru a aplica teoriile fără a lua în consideraţie ambientul în care vă aflaţi, precum şi persoanele care vă sunt încredinţate. Vă urez să fiţi “păstori cu «mirosul oilor»” (Omilie, 28 martie 2013), persoane capabile să trăiască, să râdă şi să plângă cu oamenii voştri, într-un cuvânt să comunice cu ei. Pe mine mă îngrijorează atunci când se fac reflecţii, gânduri despre preoţie, ca şi cum ar fi un lucru de laborator: acest preot, acel preot… Nu se poate reflecta despre preot în afara sfântului popor al lui Dumnezeu. Preoţia ministerială este consecinţă a preoţiei baptismale a sfântului popor al lui Dumnezeu. Acest lucru nu trebuie uitat. Dacă voi gândiţi o preoţie izolată de poporul lui Dumnezeu, aceea nu este preoţie catolică, nu; şi nici creştină. Despuiaţi-vă de voi înşivă, de ideile voastre preconstituite, de visele voastre de măreţie, de auto-afirmarea voastră, pentru a-l pune pe Dumnezeu şi persoanele în centrul preocupărilor voastre zilnice. Pentru a pune sfântul popor al lui Dumnezeu în centru trebuie să fim păstori. “Nu, eu aş vrea să fiu numai un intelectual, nu păstor”: păi, cere reducerea la starea laicală, îţi va face mai bine, şi fii intelectual. Însă, dacă eşti preot, fii păstor. Vei fi păstorul, în atâtea moduri de a face asta, însă mereu în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Ceea ce Paul amintea discipolului său iubit: “Aminteşte-ţi de mama ta, de bunica ta, de popor, care te-au învăţat”. Domnul îi spune lui David: “Eu te-am ales din spatele turmei”, de acolo.

Iubiţi fraţi preoţi, vă invit să aveţi mereu orizonturi mari, să visaţi, să visaţi o Biserică în întregime în slujire, o lume mai fraternă şi solidară. Şi pentru asta, ca protagonişti, aveţi contribuţia voastră de oferit. Nu vă fie frică să îndrăzniţi, să riscaţi, să mergeţi înainte pentru că voi puteţi totul cu Cristos care vă dă forţa (cf. Fil 4,13). Cu el puteţi fi apostoli ai bucuriei, cultivând în voi recunoştinţa că sunteţi în slujba fraţilor şi a Bisericii. Şi cu bucuria merge împreună simţul umorului. Un preot care nu are simţul umorului, nu este plăcut, ceva nu merge. Imitaţi-i pe acei mari preoţi care râd de alţii, de ei înşişi şi chiar de propria umbră: simţul umorului este una din caracteristicile sfinţeniei, aşa cum am semnalat în exortaţia apostolică despre sfinţenie, Gaudete et exsultate. Şi cultivaţi în voi recunoştinţa că sunteţi în slujba fraţilor şi a Bisericii. Ca preoţi, aţi fost “unşi cu untdelemnul bucuriei pentru a unge cu untdelemnul bucuriei” (Omilie, 17 aprilie 2014). Şi numai rămânând înrădăcinaţi în Cristos puteţi trăi experienţa unei bucurii care vă determină să cuceriţi inimile. Bucuria sacerdotală este izvorul acţiunii voastre ca misionari ai timpului vostru.

În sfârşit, vă invit să cultivaţi recunoştinţa. Recunoştinţă faţă de Domnul pentru ceea ce sunteţi unii pentru alţii. Cu limitele, fragilităţile, suferinţele voastre, există mereu o privire de iubire îndreptată asupra voastră şi care vă dă încredere. Recunoştinţa “este mereu «o armă puternică»” (Scrisoare către preoţi la a 160-a aniversare a morţii sfântului Ioan Maria Vianney, 4 august 2019), care ne permite să ţinem aprinsă flacăra speranţei în momentele de descurajare, de singurătate şi de încercare.

Încredinţez pe fiecare dintre voi, pe cei din familiile voastre, personalul din casa voastră, precum şi membrii Parohiei “Sfântul Ludovic al francezilor” mijlocirii Fecioarei Maria şi ocrotirii Sfântului Ludovic. Vă binecuvântez din inimă şi vă cer, cu rugăminte, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că am nevoie. Această misiune nu este uşoară. Şi în cărţile de spiritualitate există un capitol – în unele cărţi, dar să ne gândim la Sfântul Alfons Maria de’ Liguori şi la atâţia alţii – un capitol despre o temă şi după aceea un exemplu, şi unii spun: “Unde se dovedeşte am spus-o cu un exemplu”, şi dau un exemplu de viaţă. Astăzi, înainte ca să intraţi voi, părintele Landousies mi-a spus că la sfârşitul lui iunie va părăsi această funcţie aici, în Curie: el a fost traducătorul meu francez mult timp. Însă eu aş vrea să fac un rezumat al persoanei sale. Este un exemplu. Eu am găsit în el mărturia unui preot fericit, a unui preot coerent, un preot care a fost capabil să trăiască împreună cu martiri deja beatificaţi – pe care-i cunoştea pe fiecare în parte – precum şi de a convieţui cu o boală despre care nu ştia ce anume era, cu aceeaşi pace, cu aceeaşi mărturie. Şi profit de acest lucru în mod public, şi în faţa lui L’Osservatore Romano, a tuturor, ca să-i mulţumesc pentru mărturia, care de atâtea ori mi-a făcut bine. Mie mi-a făcut bine modul de a fi. El va pleca, însă merge să desfăşoare slujirea la Marseille şi va face mult bine cu această capacitate pe care o are de a-i primi pe toţi; însă lasă aici o bună mireasmă a lui Cristos, buna mireasmă a unui preot, a unui preot bun. Astfel în faţa voastră îi spun mulţumesc, mulţumesc pentru ceea ce ai făcut.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia