Meditație săptămânală la Claudianum, Aleea Zânelor 9A, joi de la 19.30
Nu-l opriți! (Mc 9,38-40)
38 Ioan i-a zis: „Învăţătorule, am văzut pe unul care alunga diavoli în numele tău şi l-am oprit pentru că nu ne urma”.
39 Dar Isus i-a spus: „Nu-l opriţi; căci nimeni care face o minune în numele meu nu poate îndată să mă vorbească de rău,
40 pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi.
41 Oricine vă va da să beţi un pahar cu apă în numele meu, pentru că sunteţi ai lui Cristos, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata.
Mesajul în context
„Nu-l opriţi”, le zice Isus alor săi, geloşi pentru că un oarecare scoate diavoli în numele său, fără a face parte din grupul lor.
În fragmentul anterior, ucenicii erau împărţiţi între ei în numele propriului lor eu. Aici, sunt separaţi de alţii în numele propriului „noi”. Propriul nume, individual sau colectiv, devine motiv de separare; numai „Numele”, care este acela al lui Isus, constituie un factor de unitate între toţi. Cine iubeşte se bucură de binele altuia. Egoistul, în schimb, nu se bucură de bine, ci numai de posedarea lui, şi îi face rău binele altuia. Este victima invidiei, fiica egoismului şi mama orgoliului. Ea reduce viaţa la un infern, pentru că produce o suferinţă proporţională cu binele, până la o suferinţă infinită în faţa Binelui infinit. Prin ea a intrat moartea în lume (Înţ 2,24). Viaţa, de fapt, fiind dar şi iubire, este astfel numai atunci când nu e posedată.
Egoismul, invidia şi orgoliul pot exista atât în formă personală cât şi colectivă. Aceasta din urmă, mult mai dăunătoare, este atât de macroscopică încât reuşeşte să se facă invizibilă individului, care poate continua să trăiască dăruindu-se, slujind şi fiind umil în faţa acelui „noi” al său – ca un bandit în faţa bandei.
Scena precedentă vorbeşte despre diavolul individului, cea de faţă despre cel comunitar.
Ucenicii sunt un „noi” bine definit şi constituit. Şi este drept să fie aşa. Omul are nevoie de o încorporare şi de o apartenenţă vizibilă. Numai că acest „noi”, în loc de Isus, are în centru sinele propriu. Este vorba despre o comunitate care comite la scară largă acel rău la care fiecare a renunţat la nivel individual. E un protagonism comunitar ce se verifică de fiecare dată când ne căutăm propriul „nostru” prestigiu, iar nu slujirea altora.
Acest lucru este bine evidenţiat de cuvintele lui Ioan: ei vor să împiedice binele, pentru că cel care îl înfăptuieşte nu „ne urmează”.
Dacă păcatul originar al fiecărui individ luat în parte înseamnă a pune propriul eu în locul lui Dumnezeu, cel comunitar înseamnă a-l pune pe acel „noi”. Ucenicii pretind să fie urmaţi! E important să ştim că Biserica nu este alcătuită din aceia care ne urmează pe „noi”, ci din cei care îl urmează şi îl ascultă pe El. Blestemat să fie omul care urmează omul.
Unitatea noastră constă în a-l urma pe el, care ne scoate afară dintre uscături şi ne deschide faţă de toţi, începând cu cei mai îndepărtaţi şi mai marginalizaţi. Faptul de a fi cu el, cu Fiul, ne uneşte cu Tatăl şi cu fraţii, şi alcătuieşte un „noi” care nu este delimitat de un gard de proprietate, ci de un îndemn interior de simpatie faţă de toţi. Dar nu din această cauză este creştinismul un fenomen de uniformizare. Isus fuge de mulţimi şi formează persoane care să poată alcătui un popor. Şi fiecare devine persoană în relaţia sa strict personală cu El, Domnul.
În numele lui Isus, Biserica îi îmbrăţişează pe toţi oamenii şi nu exclude pe nimeni. În alte nume personale sau colective se nasc ghetourile, spiritul separatismului, sectele şi excluderile.
Dar cine îl exclude pe unul, îl exclude pe cel care s-a făcut cel din urmă dintre toţi. Dincolo de faptul că nu este catolic (= universal), nu este nici măcar creştin: încă nu are Spiritul Fiului care, cunoscând iubirea Tatălui, a murit pentru toţi fraţii.
Cu cât este mai puternică uniunea cu El, cu atât mai puternică este unitatea dintre noi. Aceasta nu este un monolitism rigid, care se teme că se sfărâmă. Este o unitate în deplină libertate atât personală cât şi a altora. Unul singur e păstorul, Isus, una singură e turma. Nu şi staulul, el nu este unul singur (In 10,16)! În staul, oile sunt tunse şi mulse, şi mor de foame. Păstorul le scoate afară din orice îngrăditură, pentru ca să poată paşte (In 10,4).
Criteriul de apartenenţă la unica turmă este uniunea noastră cu El, fără de care nu putem face nimic (In 15,5). Uniunea dintre noi poate fi foarte carnală.
Mulţi dintre cei care fac parte din Biserica vizibilă, nu fac parte din aceea nevăzută, pentru că nu-l urmează pe Domnul Isus ci pe ei înşişi, propriile lor idei şi dorinţe proiectate asupra lui. Comunităţii din Corint, foarte însufleţite şi frământate de diviziuni, Paul îi dă drept criteriu decisiv al unităţii acesta: „Dacă cineva nu-l iubeşte pe Domnul, să fie blestemat” (1Cor 16,22). Şi pentru a înţelege spiritul lipsit de exclusivism cu care spune aceasta, e suficient să ne amintim că tot el spune şi: „Aş dori să fiu eu însumi anatema, separat de Cristos pentru fraţii mei” (Rom 9,3)!
Acest fragment ne aminteşte că răul din fragmentul precedent există şi la nivel comunitar, nu numai personal; şi ne spune că acesta poate fi învins întotdeauna „în numele său”, folosindu-l ca punct de referinţă numai pe El, atât din punct de vedere personal, cât şi eclezial.
Isus este soarele. Cu el în centru, toţi ne învârtim în mod armonios, fiecare urmându-ne propria orbită. Diversitatea nu pare o ameninţare pentru nimeni, nu este obiect al fricii şi al invidiei. Este un semn al bogăţiei, este motiv de binecuvântare a celui care ne dăruieşte tot binele.
Ucenicii formează o comunitate, un „noi”, care este Biserica. Ea nu-şi are centrul în sine însăşi. Ea nu face recensăminte pentru a se simţi puternică (1Cr 21,1 urm.), şi nu-şi caută propria mărire. Îl slujeşte numai pe Domnul şi e deschisă tuturor, cu disponibilitate şi umilinţă.
Până când îşi va căuta în el unitatea, va fi una şi va rămâne liberă, eliberatoare şi catolică. Trebuie, însă, să se păzească întotdeauna de orgoliul colectiv, tipic celui slab care preferă să fie un membru neînsemnat al unei comunităţi. Astfel, iau naştere separatismele, înfăptuite de credincioşii care consideră că ei sunt mai buni şi ei deţin adevărul, crezând in bona fide că-l au pe Dumnezeu cu ei (Gott mit uns!)
Aceştia se adună între ei, lăsând pe planul al doilea simpla urmare a Domnului. Cum putem ca în numele lui Isus să ne despărţim între noi, creştini, sau de alţii, e un mister al răului, atât de neînţeles încât se renunţă la a-l înţelege, considerându-l ca de la sine înţeles! Cauza o putem vedea reflectată deja într-o veche propunere ecumenică – şi sperăm să fie numai veche! – care zice: „grecii se vor întoarce la ascultarea faţă de Biserica Romei, tătarii să vor converti în marea lor majoritate la credinţă, sarazinii vor fi nimiciţi, şi va fi o singură turmă şi un singur păstor” (Roger Bacon).