Meditație săptămânală la Claudianum, în fiecare joi de la ora 19.30
DESPRE CE DISCUTAŢI PE DRUM?
(Mc 9, 33-37)
33 Au venit la Cafarnaum şi, când erau în casă, i-a întrebat: „Despre ce aţi discutat pe drum?”
34 Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este mai mare.
35 Aşezându-se, i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a spus: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor”.
36 Şi, luând un copil, l-a aşezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în braţe, le-a spus:
37 „Oricine primeşte un astfel de copil, în numele meu, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe acela care m-a trimis”.
„Despre ce discutaţi pe drum?” Isus vrea să demaşte diavolul surdo-mut care îi închide pe ucenici în faţa Cuvântului, punându-le în inimă un alt cuvânt.
În timp ce cuvântul său este iubire şi umilinţă, acesta este egoism şi dorinţă de afirmare. Cel care îşi caută propriul eu se pierde pe sine însuşi, pe alţii şi pe Dumnezeu. Cel care vrea să fie mai mare, vrea aceasta deoarece se consideră neînsemnat şi fără valoare. Nu se simte iubit şi, prin urmare, nu se poate accepta pe sine şi, cu atât mai puţin, pe alţii. De aceea, caută să fie mereu altul, puţin mai înalt decât sine însuşi şi decât alţii, pentru a deveni acceptabil în ochii lui şi ai altora.
După prima prezicere despre Fiul Omului, Isus îi invită pe fiecare dintre ucenicii săi să-şi ducă „propria” cruce. Această cruce este renegarea propriului nostru eu fals (8,34), împotriva prostiei şi a orgoliului, care duc la afirmarea de sine, la risipirea a tot şi a toate.
Isus ştie că toţi vor şi trebuie să se realizeze. Cine ar renunţa la aceasta ar greşi, pentru că omul este ceea ce devine. De aceea, ne oferă adevăratele criterii. Dorinţa de a se evidenţia în a avea, a putea şi a face impresie – realizare iluzorie şi iluzie a tuturor! – înlocuieşte dorinţa de a-l sluji şi de a-l primi pe cel mai mic. Aceasta este măreţia lui Dumnezeu. Fiind iubire, nu se afirmă pe sine însuşi pe cheltuiala altuia, ci îl face să crească pe cheltuiala sa; nu se slujeşte de celălalt, ci îl slujeşte; nu îl dezbracă de ceea ce are, ci se dezbracă, în favoarea sa, de tot, chiar şi de sine însuşi, considerându-l cel mai important.
A fi sărac, umil şi mic este caracteristica proprie a lui Dumnezeu care, devenit Fiu al Omului, s-a făcut cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor. „Cei mici”, expresia înţeleasă atât de bine de sfântul Francisc, este suprema valoare umană, deplina revelare a misterului lui Dumnezeu.
Modelul de la care trebuie să se inspire ucenicul nu este acela monden al luptei pentru dominare. În centrul noii comunităţi Isus se pune pe sine însuşi şi un copil cu care se identifică. Concurenţei pentru a fi mai mare îi substituie întrecerea în micime (cf. Rom 12,10; Fil 2,3) şi în primirea celui mic.
Isus, Fiul care îl cunoaşte pe Tatăl, ne propune drept criteriu de realizare micimea sa.
Ucenicul este chemat să recunoască în sine spiritul surd şi mut care se ascunde în mania grandorii, principiu de diviziune în interior şi de mărturie rea în afară. Numai sublimitatea cunoaşterii Domnului Isus îl poate face să înţeleagă că ceea ce apreciază lumea, nu este o hrană de dorit, ci sunt resturi urât mirositoare, care-şi impregnează duhoarea asupra tuturor celor ce tânjesc după ele. Adevărata mărire a ucenicului este aceea de a deveni asemenea Învăţătorului, spune Isus după ce le-a spălat picioarele (In 13,14 urm.).