Meditatie saptamanala la Claudianum, Aleea Zanelor 9A, în fiecare joi de la orele 19.30
ACEST SOI NU POATE FI SCOS CU NIMIC ÎN AFARĂ DE RUGĂCIUNE (Mc 9, 14-29)
14 Întorcându-se la discipoli, a văzut o mare mulţime în jurul lor şi cărturari care discutau cu ei. 15 Îndată ce mulţimea l-a văzut, a rămas uimită şi a alergat să-l întâmpine. 16 Iar el i-a întrebat: „Despre ce discutaţi cu ei?” 17 Atunci, unul din mulţime i-a răspuns: „Învăţătorule, l-am adus la tine pe fiul meu care are un duh mut. 18 Ori de câte ori îl ia în stăpânire, îl trânteşte la pământ, iar el face spume, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Am spus discipolilor tăi să-l alunge, dar nu au putut”. 19 Atunci el le-a răspuns: „O, generaţie necredincioasă, până când voi mai fi cu voi? Până când vă voi mai suporta? Aduceţi-l la mine!” 20 L-au adus la el şi, când duhul l-a văzut, îndată l-a scuturat [pe tânăr] şi, căzând la pământ, se zvârcolea, făcând spume. 21 [Isus] l-a întrebat pe tatăl lui: „De cât timp se întâmplă aceasta?” El i-a zis: „Din copilărie. 22 De multe ori l-a aruncat chiar şi în foc şi în apă ca să-l facă să piară. Însă, dacă poţi, îndură-te de noi şi ajută-ne!” 23 Isus i-a spus: „«Dacă poţi?» Toate sunt posibile pentru cel care crede”. 24 Tatăl copilului a strigat îndată: „Cred. Vino în ajutorul necredinţei mele!” 25 Văzând Isus că se adună mulţimea, i-a poruncit duhului necurat, spunându-i: „Duh mut şi surd, eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri niciodată în el”. 26 Strigând şi scuturându-l puternic, a ieşit, iar el a devenit ca un mort, încât cei mai mulţi spuneau că a murit. 27 Însă Isus, prinzându-l de mână, l-a ridicat, iar el a stat în picioare. 28 După ce a intrat în casă, discipolii l-au întrebat aparte: „De ce noi nu am putut să-l alungăm?” 29 El le-a spus: „Acest soi [de diavol] nu poate fi scos cu nimic în afară de rugăciune”.
Mesajul în context
„Acest fel nu poate fi scos cu nimic în afară de rugăciune”, spune Isus despre diavolul pe care ucenicii nu reuşiseră să-l scoată în lipsa lui. E vorba despre un diavol surd şi mut, care ne închide urechea faţă de cuvântul lui Dumnezeu, împiedicând dialogul cu el. Primul duşman al omului este ultimul care va fi învins.
Acest exorcism, unic în cea de-a doua parte a evangheliei, e mai dur decât toate. Este, de fapt, cel definitiv. Dacă tema face referinţă la vindecarea surdo-mutului (7,31 urm.), modul aminteşte de eliberarea fiicei siro-fenicienei (7,24-30). Acolo apare o mamă şi o fiică, aici un tată şi un fiu; acolo există credinţă, aici calea pentru a ajunge la ea, astfel încât acţiunea lui Isus să continue şi în absenţa lui. Victoria asupra acestui soi de diavoli este însuşi darul credinţei care ne eliberează de subjugarea minciunii satanei şi ne face capabili să ascultăm de Domnul şi să-i răspundem.
Credinţa nu poate fi produsă de noi, generaţie necredincioasă. E darul pe care Dumnezeu îl oferă tuturor. Singura condiţie pentru a-l primi este aceea de a o cere.
Fundamentală este dorinţa, sau cel puţin dorinţa de a dori, îndreptată spre cel care poate veni în întâmpinarea răului din mine, chiar şi a necredinţei mele. Libertatea mea nu constă în a crede sau în a nu crede – rob fiind al diavolului surd şi mut, sunt în imposibilitatea de a crede –, ci, mai degrabă, în a dori şi a-i cere cu umilinţă lui Isus: „cred că tu poţi să mă ajuţi în necredinţa mea: dă-mi credinţa”.
Istorisirea pune pe buzele tatălui cererea pe care trebuie s-o facă fiecare pentru a obţine credinţa, şi redă prin figura fiului trecerea de la robia demonului surdo-mut la libertatea de a dialoga cu Dumnezeu. În cele două figuri vedem drumul şi respectiv rezultatul credinţei.
Pe de altă parte, fragmentul ne spune cum, în lipsa lui Isus, comunitatea ucenicilor îşi poate continua lupta împotriva răului. El este pe muntele măririi. Noi, de jos, urmăm însăşi lucrarea lui în primul rând cu rugăciunea de a fi noi înşine eliberaţi de necredinţă; apoi, suntem în stare de a-i elibera pe ceilalţi de acelaşi spirit necurat.
Acest exorcism are loc între dureri şi strigăte, convulsii şi înţepeniri, strângere din dinţi şi spume la gură. Trece de-a dreptul prin moarte, ultimul rău făcut de diavolul surdo-mut. Dar Domnul are puterea de a reda viaţa. Toată istorisirea face referinţă la botez, în care moare falsa noastră identitate care ne ucide, şi înviem la viaţa cea nouă de fii ai lui Dumnezeu. Participăm la misterul lui Cristos mort şi înviat, cu care credinţa ne face solidari.
Nu analiza amănunţită sau discuţiile elevate sunt cele care ne salvează. Analizele în interior şi discuţiile în exterior, chiar dacă sunt exacte şi poate necesare, nu sunt în stare să mişte un pai. Cel mult pot fi o diagnoză bună. A întârzia ocupându-ne cu ele înseamnă a muri. Vindecarea constă în a-l atinge pe El, medicul care este şi medicamentul: vindecarea este credinţa (cf. 5,25 urm.). Dar, aceasta ne lipseşte – de unde şi răul nostru! Nu ne rămâne decât s-o cerem. Atât cel care cere să creadă cât şi cel care crede că nu crede sunt chemaţi să repete chemarea tatălui: „vino în ajutorul necredinţei mele”. Este ultima cerere înaintea aceleia a orbului, care duce la iluminare.
Isus, absent fiind pe munte, acţionează cu putere prin intermediul credinţei în cuvântul său, care învinge diavolul surdo-mut.
Ucenicul e încă surdo-mut în faţa cuvântului. Posedat de spiritul minciunii şi al neîncrederii, poate fi vindecat numai de credinţă, care se obţine prin rugăciune.