Calea Ucenicului (36)

Publicatla 19 April 2021

Meditație săptămânală în fiecare joi, ora 19.30 la Claudianum, Aleea Zânelor 9A

ASCULTAŢI DE EL! (Mc 9, 1-10)

1 Şi le zicea: „Adevăr vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor vedea moartea până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere”. 2 După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. 3 Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum nici un albitor de pe pământ nu le putea albi. 4 Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. 5 Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibea: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. 6 De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. 7 Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” 8 Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. 9 În timp ce coborau de pe munte, le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. 10 Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă a învia din morţi.

1. Mesajul în context

Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Este a doua şi ultima oară în care vorbeşte Tatăl. Prima dată l-a recunoscut pe Isus ca Fiu, atunci când s-a pus în rând cu păcătoşii pentru a se scufunda în apele Iordanului (1,11); acum, îl confirmă pentru noi ca atare, în momentul în care tocmai vestise cuvântul crucii.

După schimbarea la faţă a Fiului, strălucirea gloriei sale (Evr 1,3), Tatăl nu va mai spune nimic. Isus, care este ridicat pe cruce şi învie, e cuvântul prin care se exprimă în mod deplin şi se revelează în mod definitiv. Pentru aceasta spune: „ascultaţi de el!”. Trupul său este criteriul ultim de discernământ spiritual.

Marcu, spre deosebire de ceilalţi evanghelişti, deşi le cunoştea, nu relatează apariţiile Celui Înviat. Termină cu femeile înfricoşate, care ascultă vestea de a se întoarce în Galileea: „Acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus!” (16,7). Finalul trimite la început şi lansează o invitaţie de a reciti totul în lumina veştii Domnului mort şi înviat. Dacă îl ascult, îl întâlnesc în cuvântul său care înfăptuieşte în mine ceea ce spune, transformându-mi viaţa în mod treptat după imaginea vieţii sale. Darul pâinii, împreună cu miracolele vindecării surdului şi a orbului, mă fac capabil să-l ascult şi să-l văd. Gloria lui înseamnă realizarea întregii promisiuni a lui Dumnezeu, anticipată deja în El şi dăruită tuturor celor ce îl contemplă. A vedea chipul său e, de fapt, viaţa omului, care, în sfârşit, în faţa lui reflectă realitatea a cărei oglindă este. „Iar noi toţi care, cu faţa descoperită, privim ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbaţi în acelaşi chip al lui tot mai glorios aşa cum dă Spiritul Domnului” (2Cor 3,18). Aceasta este experienţa celui viu la care Marcu vrea să ne ducă. „Arată-ne faţa ta!” Rugăciunea, repetată în psalmi, exprimă dorinţa abisală ce ne face să fim ceea ce suntem. Acum, dorinţa este în sfârşit satisfăcută (sau aprinsă?).

Schimbarea la faţă, povestită în centrul vieţii pământeşti a lui Isus, este imaginea acelei învieri pe care cuvântul său o înfăptuieşte deja în inima vieţii noastre zilnice, în aşteptarea celei definitive. Ea îşi are începutul în ascultarea care ne vindecă, se îndeplineşte în botezul care ne uneşte cu El, se hrăneşte cu pâinea sa care ne face să mergem după El, şi se consumă în lumina feţei sale, care se oglindeşte în chipul nostru. „Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,2).

Isus, schimbat la faţă, este adevărul lui Dumnezeu şi al omului. Chipul său de Fiu al lui Dumnezeu este lumina vieţii noastre, realitatea spre care ne îndreptăm. În El, gustăm Împărăţia deja prezentă prin putere şi avem anticiparea scopului, biruinţa asupra morţii (v. 1). Această revelaţie, rezervată aici celor trei ucenici, va fi oferită tuturor pe Calvar. Atunci, pentru prima dată, ca ecou al vocii Tatălui care răsună din nor, un om va spune pe pământ: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu” (15,39).

Ucenic este cel care ascultă glasul Tatălui care spune: „Ascultaţi de el!” A-l asculta înseamnă a-l urma atunci când spune: „veniţi după mine” (1,16-20), şi a experimenta, astfel, puterea cuvântului său care ne eliberează de rău, de febră şi de paralizie, vindecându-ne mâna (1,21-3,6) pentru a-l atinge, pentru a primi viaţa sa (3,7-6,6a) şi pâinea sa care ne deschide urechea şi ochii pentru a-l recunoaşte (6,6b-8,29). Dar trebuie să-l ascultăm, mai ales atunci când rosteşte „Cuvântul”, trăgând din el consecinţele pentru noi (8,31-38). Ascultându-l pe El, Fiul, devenim fii. Schimbarea la faţă corespunde cu viaţa nouă pe care ne-o conferă botezul prin cruce.

Exprimaţi-vă opinia