În ziarul “Lumina” din data de 7 aprilie 2010, pr. conf. dr. David Pestroiu a publicat un articol, intitulat: “Sfaturi practice în biserică: Hristos a înviat sau a fost înviat?”. [https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/evanghelia-zilei/sfaturi-practice-in-biserica-hristos-a-inviat-sau-a-fost-inviat-31319.html].

Cu intenţie bună, bazată pe credinţa creştină, părintele conferenţiar Pestroiu evidenţiază puterea dumnezeiască a Fiului Isus Cristos, putere prin care a înviat din morţi, acuzând o anumită grupare creştină, fără a o numi, că ar fi celebrat doar “comemorarea morţii” lui “Iisus Hristos”, fără a “celebra şi Învierea Lui”.

Cum de a ajuns părintele conferenţiar doctor la o astfel de afirmaţie? Pe cine îi numeşte “falşi creştini”? În ce sens aceşti “falşi creştini” “nu-I acordă nicio putere Fiului lui Dumnezeu, accentuând umanitatea Lui, fără a recunoaşte statura Sa de o fiinţă cu Tatăl”? Cum explică Sfinţia Sa afirmaţia: “Şi de aici până la afirmaţia că El n-a înviat prin propria Sa putere dumnezeiască, ci ar fi fost înviat de către Tatăl, n-a mai fost decât un pas” ce a condus şi conduce la erezii vechi şi noi? Cum de ajunge părintele profesor la concluzia că aceşti “falşi creştini” pot fi catalogaţi ca eretici? Pentru claritate citez concluzia din articolul Sfinţiei Sale: “Iată de ce ne salutăm, de veacuri, cu vestirea: Hristos a înviat! Este o întreagă teologie în acest salut, o moştenire de preţ, care se cere a fi păstrată şi transmisă nealterată de germenii ereziilor, vechi sau noi”.

Nu cunoşteam acest articol, dar mi l-a făcut cunoscut un urmăritor al înregistrărilor video, ce pot fi accesate la adresa:

https://www.youtube.com/channel/UCCwQ3fATCnJoD70nRycZajQ

dintre care, înregistrarea la care fac referinţă se găseşte la adresa:

https://www.youtube.com/watch?v=-iI28zEtZ3s.

Sunt de acord cu ideea prezentată în articol: Isus este una cu Tatăl (In 10,30), este Fiul lui Dumnezeu (Mc 3,11; Mt 16,16; Lc 22,70; In 1,34.49; 10,36; Fap 9,20; 2Cor 1,19; 1In 4,15; 5,5.20) şi este Dumnezeu (Mt 1,23; In 1,1; 20,28). El are puterea să îşi dea viaţa şi să o reia, putere simbolizată prin depunerea şi reluarea hainelor (In 13,4.12, cu referinţă la In 10,17-18, unde “viaţa” este traducerea grecescului psuchē), în contextul spălării picioarelor discipolilor (https://www.youtube.com/watch?v=jTTsQ6EyEJA&t=24s), de unde deducem că Tatăl şi Fiul au aceeaşi natură divină, aceeaşi putere de a da şi de a relua viaţa. A se vedea aici: https://www.youtube.com/watch?v=8fUc6s-sLdo&t=1s. Da, există pericolul, aşa cum a existat încă de la începutul creştinismului, ca Isus să fie redus la umanitatea sa, cum, de altfel, există pericolul de a-l considera doar Dumnezeu, deşi Isus Cristos este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat deopotrivă.

În a doua predică din Postul Mare, din data de 5 martie 2021, cardinalul Raniero Cantalmesa aminteşte şi citează Conciliul de la Calcedon, din 451, care afirmă cele două naturi ale lui Isus Cristos, natura divină şi natura umană, evidenţiind riscul mare şi actual de a minimaliza realitatea umanităţii lui Isus Cristos, în favoarea divinităţii sale[1]:

Urmându-i pe Sfinţii Părinţi, în unanimitate noi învăţăm să mărturisim un singur şi acelaşi Fiu: pe Domnul nostru Isus Cristos, perfect în divinitatea sa şi perfect în umanitatea sa, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, [compus] din suflet raţional şi din trup, de o fiinţă cu Tatăl prin divinitate şi de o fiinţă cu noi prin umanitate, asemenea nouă în toate, în afară de păcat […], unul şi acelaşi Cristos Domn unic născut; de recunoscut în două naturi […]. Biserica crede şi predică despre Cristos tot ceea ce Noul Testament afirmă despre el, fără excepţie […]. Tot ceea ce se spune despre Cristos trebuie de acum să respecte acea realitate sigură şi incontestabilă: adică, el este Dumnezeu şi om în acelaşi timp; mai bine zis, în aceeaşi persoană… această idee a umanităţii lui Cristos nu s-a schimbat, însă atenţia nu mai este asupra ei. Împotriva ereziei docetiste, Biserica a trebuit să afirme că Cristos a avut o adevărată carne umană […]. Ba chiar se asistă la un fenomen straniu şi neliniştitor: umanitatea “adevărată” a lui Cristos este afirmată în alternativă tacită la divinitatea sa, ca un soi de contrabalansare.

A se vedea aici: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=202103029

Aceeaşi problemă o întâlnim pe alocuri şi în zilele noastre, după cum am putut constata în comentariul primit la înregistrarea video din Noaptea Învierii, când am meditat asupra textului după Mc 16,1-8, mai precis Mc 16,6. A se vedea înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=-iI28zEtZ3s&t=288s, unde am găsit trimiterea la articolul pr. conf. univ. dr. David Pestroiu, “Sfaturi practice în biserică: Hristos a înviat sau a fost înviat?”, căruia îi mulţumesc pentru acest articol! Cu acea ocazie, am spus că Isus Nazarineanul, Cel răstignit, a fost înviat, căci aşa spune textul din Mc 16,6, unde întâlnim verbul ēgerthē, un pasiv aorist, al verbului egeirein, ce înseamnă “a învia”. Această afirmaţie i s-a părut periculoasă comentatorului pe care îl las în anonimitatea cu care s-a prezentat, ascunzându-se în spatele articolului amintit.

Din câte ştim, diateza pasivă a verbului înseamnă că:

Subiectul gramatical al unui verb nu coincide cu subiectul real al acţiunii pe care verbul o exprimă […]. Când verbul este exprimat la diateza pasivă, subiectul gramatical al formei verbale, în loc să fie subiectul real al acţiunii exprimată de verb, este acela care o suferă […]. Diateza pasivă arată că subiectul gramatical al unei forme verbale este acela care, într-o oarecare măsură, suferă acţiunea[2].

Altfel spus, acţiunea este desfăşurată de un altul şi se răsfrânge asupra subiectului. În acest caz, tânărul aşezat la dreapta, îmbrăcat cu o haină lungă, albă, le-a zis femeilor: “Îl căutaţi pe Isus Narazarineanul, Cel răstignit. A fost înviat [ēgerthē], nu este aici” (Mc 16,6). Cine desfăşoară acţiunea verbului pasiv ēgerthē şi cine este beneficiarul acţiunii? Este vorba despre umanitatea lui Isus, despre Isus provenit din Nazaret, care a fost răstignit. El a fost înviat. De către cine? Am putea spune de către Dumnezeu Tatăl, fără a nega puterea personală a divinităţii lui Cristos de a-şi da şi de a relua viaţa, aşa cum am mai spus. În acest sens, diateza pasivă se mai numeşte “pasiv divin”. În NT, când se foloseşte verbul egeirein = “a învia”, de unde pasivul ēgerthē = “a fost înviat”, cu privire la învierea lui Isus, înseamnă că Dumnezeu Tatăl l-a înviat pe Fiul său, pe Isus.

Pe lângă verbul egeirein = “a învia”, cu al său pasiv ēgerthē = “a fost înviat”, în NT mai întâlnim şi un alt verb care exprimă învierea lui Cristos: anistēmi = “învii”, de unde indicativul aorist anestē = “a înviat”. Este vorba despre forma verbală la diateza medie, în asemănare cu forma reflexivă a verbelor româneşti: “Când verbul este exprimat la diateza medie, subiectul formei verbale are o relaţie ulterioară cu acţiunea […]. Ba mai mult, formele vocii medii ajută la conjugarea a numeroase verbe «deponente», adică verbe care au semnificaţie activă şi formă medie […]. Sunt verbe care au «depus forma lor activă, dar păstrează semnificaţia activă»”[3]. Este şi cazul verbului anistēmi = “învii”, de unde indicativul aorist anestē = “a înviat”, verb ce îl întâlnim cu privire la învierea lui Isus Cristos: “…noi credem că Isus a murit şi a înviat [anestē]” (1Ts 4,14; cf. Lc 9,8.19).

În textul nostru din Mc 16,6, Isus Nazarineanul, Cel răstignit, este la acuzativ, este Cel căutat de femei şi înviat de Dumnezeu, acţiune exprimată cu ajutorul pasivului divin ēgerthē = “a fost înviat” (cf. Lc 24,6.34; In 2,22).

Când acelaşi verb egeirein este atribuit lui Isus, în calitate de subiect, El săvârşeşte acţiunea de a vindeca sau de a învia pe cineva. De exemplu, cu ocazia învierii lui Lazăr: “Cu şase zile înainte de Paşte, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr pe care Isus îl înviase [ēgeiren] din morţi” (In 12,1; cf. In 12,9.17). În acest caz şi în altele, Isus este subiectul verbului egeirein = “a învia”, adică El săvârşeşte acţiunea.

Uneori întâlnim verbul anistēmi = “învii” care descrie acţiunea celui vindecat/înviat: “Văzând Isus că se adună mulţimea, i-a poruncit cu asprime duhului necurat, spunându-i: «Duh mut şi surd, eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri niciodată în el!». Strigând şi scuturându-l puternic, [duhul necurat] a ieşit, iar el a devenit ca un mort, încât mulţi spuneau că a murit. Însă Isus, prinzându-l de mână, l-a ridicat [ēgerthē], iar el s-a ridicat [anestē]” (Mc 9,25-27). În acelaşi mod, în Mc 5,21-43 este relatată învierea fiicei lui Iair, conducătorul unei sinagogi: “Atunci, prinzând copila de mână, i-a spus: «Talithá qum!», ceea ce tradus înseamnă: «Fetiţă, învie/scoală-te! [egeire]». Fetiţa s-a ridicat/a înviat [anestē] îndată şi [a început] să umble” (Mc 5,43). Un caz asemănător este relatat în Matei, doar că aici este vorba despre învierea fiicei unui funcţionar regesc la Cafarnaum, unde întâlnim pasivul divin ēgerthē, prin care este descrisă acţiunea învierii din partea lui Isus: “Când mulţimea a fost scoasă afară, el a intrat şi a prins-o de mână, iar copila s-a ridicat/a fost înviată [ēgerthē]” (Mt 9,25).

Dacă nu suntem atenţi la forma verbală şi nu o traducem corect, am putea spune despre Ioan Botezătorul că ar fi înviat cu puterea-i proprie, când Irod zice despre el că a înviat, iar textul foloseşte acelaşi pasiv divin ēgerthē (Mc 6,16; Lc 9,7). Însă ştim că Ioan Botezătorul nu înviase şi nu putea învia cu de la sine putere. Verbul ēgerthē se traduce şi în acest caz cu “a fost înviat”. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul învierii/vindecării celor două copile relatate în Mc 5,43 şi Mt 9,25.

Isus este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat (Conciliul amintit din Calcedon, anul 451). Isus, ca Om, nu a înviat prin puterea umană, cea răstignită pe cruce, ci prin puterea divină, ce îi aparţinea deopotrivă Lui, în calitate de Fiu, Unicul născut din Tatăl (In 1,18), şi Tatălui, în calitate de Cel care l-a născut şi l-a înviat: ēgerthē. Putem spune că Isus Cristos, ca om, a fost înviat de Tatăl – ēgerthē – egeironta –, iar ca Dumnezeu, a înviat – anestē, aşa cum se salută fraţii noştri greci: Christos anestē!

Noi, creştinii, avem o credinţă comună ce se bazează pe Sfânta Scriptură şi pe tradiţia seculară a Bisericii. Când Scriptura este tratată cu superficialitate, din neştiinţă sau din omisiune, tendinţa este de a-i considera eretici pe fraţii de aceeaşi credinţă, în numele unei tradiţii citate la general, fără specificări.

Există totuşi posibilitatea, şi mulţi traducători ai Bibliei o folosesc, de a considera pasivul ēgerthē ca fiind la forma deponentă, adică şi-a păstrat doar forma pasivă, iar înţelesul este activ. Probabil aceasta este explicaţia că aproape în toate traducerile găsim verbul ēgerthē = “a înviat”, în loc de “a fost înviat”. De ce se preferă această traducere? Probabil pentru a salva ideea teologică a divinităţii lui Isus Cristos şi, totodată, pentru a evita riscurile de a aluneca în erezie, ceea ce nu este exclus, aşa cum istoria o demonstrează.

Dar ce se întâmplă dacă noi am fi fideli traducerii pasivului ēgerthē cu “a fost înviat”? Am aduce un plus de valoare teologică, găsind astfel răspuns la întrebarea lui Isus pe cruce: “«Eloí, Eloí, lemá sabahtáni?», care, tradus, înseamnă: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»” (Mc 15,34). Care este răspunsul lui Dumnezeu? “…Isus Nazarineanul, Cel răstignit. A fost înviat [ēgerthē], nu este aici!” (Mc 16,6). Cine l-a înviat? Dumnezeu. Ce înţelegem prin acest răspuns? Am putea spune că este vorba despre Dumnezeu Tatăl, şi acest răspuns pare în conformitate cu textul. Dar am putea spune că este vorba şi despre Dumnezeu Fiul, fără deosebire de natură. Dar e posibil ca Omul Isus din Nazaret, Cel răstignit, să se roage lui Dumnezeu Fiul înainte de moarte? Dacă nu există diferenţă de natură, după cum am spus, între Tatăl şi Fiul, în economia mântuirii este posibil, iar ideea teologică poate fi susţinută şi dacă facem referinţă la uniunea ipostatică a celor două naturi ale Fiului lui Dumnezeu: natura umană şi natura divină. În alte cuvinte, uniunea ipostatică exprimă adevărul că Dumnezeu însuşi, în persoana Fiului său întrupat, Cristos, devine participant la condiţia omului, fiind deci Dumnezeu adevărat şi om adevărat, pentru a da posibilitatea urcuşului spre Dumnezeu şi a unirii cu El prin har. Totuşi, trebuie să fim atenţi să nu cădem în plasa lui Nestorius care afirma că în Isus Cristos ar fi două persoane, deoarece are două naturi. De fapt, la Conciliul de la Calcedon, al IV-lea ecumenic, au fost combătute cel puţin două idei:

Sinodul al IV-lea Ecumenic condamnă monofizitismul (susţinut de partizanii lui Eutihie) care apără teza că după unirea ipostatică, Hristos are numai o singură fire (mono-physis), cea dumnezeiască şi afirmă că Iisus este om adevărat cu trup şi suflet natural, de-o fiinţă cu noi, după umanitate, dar fără păcat. Apoi împotriva nestorianismului, apărat de susţinătorii lui Nestorie, care susţineau că în Hristos există două persoane deoarece are două naturi, sinodul afirmă că Hristos este cunoscut în două firi (dyo physeis), fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat, unite în mod ipostatic, nu după natură, ci după persoană, fără amestecarea naturilor, fără schimbarea lor, fără împărţirea lor în două categorii, fără separarea lor, într-o singură persoană (prosopon) şi ipostas (hyipostasis)[4].

Dar să ne întoarcem la Sfânta Scriptură pentru a înţelege conţinutul teologic al învierii, pentru a vedea cum Dumnezeu Tatăl l-a înviat pe Isus, credinţă ce poate fi susţinută fără frica ereziei. Dimpotrivă. Sfinţii Apostoli Petru şi Paul sunt martori ai acestui adevăr: “Petru, văzând [aceasta], s-a adresat poporului: «… Voi l-aţi ucis pe cel care conduce la viaţă, dar DUMNEZEU L-A ÎNVIAT [ēgeiren] din morţi pe acesta căruia noi îi suntem martori»” (Fap 3,12.15); “Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a spus capilor poporului şi bătrânilor: «… să vă fie cunoscut tuturor şi întregului popor Israel, că în Numele lui Isus Cristos, Cel din Nazaret, pe care voi l-aţi răstignit, pe care DUMNEZEU L-A ÎNVIAT [ēgeiren] din morţi, în Numele lui stă omul acesta înaintea voastră»” (Fap 4,8-10); “Atunci Petru şi apostolii, răspunzând, au zis: «Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni. DUMNEZEUL părinţilor noştri L-A ÎNVIAT [ēgeirenPE ISUS, pe care voi l-aţi ucis atârnându-l pe lemn” (Fap 5,29-30); “Pe acesta DUMNEZEU L-A ÎNVIAT [ēgeiren] a treia zi şi a îngăduit să se arate nu întregului popor, ci nouă, martorilor aleşi mai înainte de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu el după ce a înviat din morţi” (Fap 10,40-41).

Noi, fraţii creştini catolici, care am sărbătorit învierea Domnului Isus Cristos, credem în mărturia lui Petru, căruia Isus îi spune: “Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi!” (Lc 22,32).

Sfântul Paul confirmă acest adevăr teologic în diferite locuri: “… noi care credem în cel care L-A ÎNVIAT [egeironta] din morţi PE DOMNUL NOSTRU ISUS CRISTOS, care a fost dat la moarte pentru greşelile noastre, dar a fost înviat [ēgerthē] pentru ca noi să fim justificaţi” (Rom 4,24-25); “… după cum Cristos a fost înviat [ēgerthē] din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom 6,4). Pentru îndepărtarea oricărei nedumeriri, să luăm aminte la ceea ce sfântul Paul afirmă: “Într-adevăr, dacă îl mărturiseşti cu gura ta PE DOMNUL ISUS şi crezi în inima ta că DUMNEZEU L-A ÎNVIAT [ēgeiren] din morţi, vei fi mântuit” (Rom 10,9); “Iar dacă se vesteşte că Cristos a fost înviat [egēgertai– indicativ perfect pasiv] din morţi, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morţi? Iar dacă nu există înviere din morţi, nici Cristos nu a fost înviat [egēgertai]. Însă dacă Cristos nu a fost înviat [egēgertai], zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Iar noi suntem găsiţi martori falşi ai lui Dumnezeu, pentru că dăm mărturie împotriva lui DUMNEZEU, [spunând] că L-A ÎNVIAT [ēgeiren – indicativ aorist activ] PE CRISTOS, pe care nu L-A ÎNVIAT [ēgeiren], de vreme ce morţii nu învie. Căci dacă morţii nu învie, nici Cristos nu a fost înviat [egēgertai], iar dacă Cristos nu a fost înviat [egēgertai], credinţa voastră este zadarnică şi voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1Cor 15,12-17). Tot Apostolul Paul afirmă în Faptele Apostolilor: “Însă David, după ce a slujit în generaţia lui, după planul lui Dumnezeu, a murit, a fost adăugat la părinţii lui şi a văzut putrezirea. Dar acela pe care DUMNEZEU L-A ÎNVIAT [ēgeiren] nu a văzut putrezirea” (Fap 13,36-37).

P.S.

Am putea spune că verbul pasiv [ēgerthē], pe care l-am tradus “a fost înviat”, este un verb deponent, adică şi-a depus înţelesul pasiv în favoarea celui activ, păstrându-şi doar forma pasivă, ceea ce este posibil din punct de vedere gramatical şi ar corespunde şi cu ideea teologică a divinităţii lui Isus Cristos. În acest sens nu ar fi greşit să traducem peste tot cu “a înviat” în baza puterii sale divine. Însă nu putem nega, de frica unor posibile erezii imaginare, intervenţia lui Dumnezeu Tatăl la învierea Fiului său, frică ce duce tocmai la erezia negării umanităţii lui Isus. “El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor” (Fil 2,6-7) chiar şi în moarte. “Având, aşadar, un mare preot minunat care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea [credinţei]! Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (Evr 4,14-15).

Rămâne de văzut dacă există “falşi creştini” şi cine sunt aceştia care celebrează doar pătimirea şi moartea Domnului nostru Isus Cristos, fără a celebra şi sfânta sa înviere! E posibil ca să ne referim la aceeaşi grupare aşa-zisă “creştină” care nu doar că nu sărbătoreşte învierea lui Isus, dar neagă şi natura sa divină. A se vedea aici: https://www.youtube.com/watch?v=DuQmOMIn_IM&t=3s .

De asemenea, riscurile de evitat sunt două: cel al reducerii Domnului Isus Cristos la umanitatea sa, aşa cum încearcă să avertizeze concluzia din articolul pr. conf. univ. dr. David Pestroiu; celălalt pericol este de a nu recunoaşte umanitatea răstignită a lui Isus şi înviată de Dumnezeu, luând în considerare doar natura sa divină, prin care Cristos are puterea de a-şi da viaţa şi de o relua prin înviere (In 10,17-18), crezând că afirmarea intervenţiei lui Dumnezeu Tatăl, prin care l-a înviat din morţi pe Fiul, ar fi condus şi ar putea conduce la “erezii vechi şi noi”, din cauză că Iēsous ēgerthē! = Isus a fost înviat!

Har şi binecuvântare tuturor! Vă salut cu salutul fraţilor noştri în credinţă, în limba cărora a fost scris Noul Testament: Christos anestē! = Cristos a înviat! Aleluia! Aleluia! Aleluia! De ce adăugăm aleluia, mai ales în perioada pascală? Pentru înţelesul pe care îl are etimologia sa ebraică: hallelu = “lăudaţi”; şi Yah, prescurtarea Tetragramei YHWH, iar împreună: lăudaţi pe Domnul pentru opera sa minunată manifestată în învierea lui Isus Cristos!

Pace şi bine!

Fr. Mihai Afrenţoae, OFMConv.

Note:

[1] Denzinger – Schoenmetzer, Enchiridion Symbolorum, nr. 301-302

[2] James Swetnam, Il Greco del Nuovo Testamento. Parte prima. Morfologia, ediţia italiană este îngrijită de Carlo Rusconi, Editura Dehoniane, Bologna 1995, 46.122.162.

[3] Swetnam, Il Greco del Nuovo Testamento, 122.201.

[4] Pr. prof. dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică…, Editura Andreiana, Sibiu 2009, 145, citat din https://rasvanremus.wordpress.com/2011/10/05/dogma-de-la-calcedon-unirea-ipostatica-enipostazierea/ [accesat la data de 11.04.2021].

Exprimaţi-vă opinia