de Bruno Varriano,
gardian şi rector al sanctuarelor Bunei Vestiri şi al casei Sfântului Iosif la Nazaret în Galileea

De când am ajuns în Ţara Sfântă, de peste două decenii, au fost multe situaţiile şi evenimentele care m-au făcut să meditez asupra iubirii lui Dumnezeu faţă de om. O iubire care, pentru a mântui şi a recapitula toate lucrurile în Isus (Col 1,16-22), se întrupează, creşte, trăieşte, învaţă, întâlneşte, moare şi învie pentru toţi şi pentru fiecare. Această căutare a cunoaşterii lui Isus a devenit şi mai concretă cu transferarea mea la Nazaret în 2013, ca gardian al Conventului din Nazaret şi rector atât al sanctuarului bazilică al Bunei Vestiri, cât şi al celui al Sfântului Iosif. Aici (hic) unde cuvântul s-a făcut trup. Am ajuns la Nazaret în acelaşi timp cu începutul pontificatului Papei Francisc. Un pontif care încă de la început a demonstrat o puternică identitate paternă, pe care n-am putut să n-o asociez aici la paternitatea Sfântului Iosif. El îmbrăţişează pe cei mici, pe cei simpli, pe cei bolnavi, pe copii, şi cu ei se întreţine cu plăcere, demonstrând prin gesturile sale o apropiere, care depăşeşte bariere fizice, conceptuale şi ideologice.

În mijlocul dificultăţilor pandemiei de covid-19, papa ne arată că unica manieră pentru a învinge răul este fraternitatea universală. Cu scrisoarea enciclică Fratelli tutti ne duce la prospeţimea evangheliei, la frumuseţea începutului său, ne transportă aici la Nazaret, unde respirăm în fiecare zi un parfum de Întrupare. Parfumul florii din Galileea, de fapt an-Nāṣira (“Nazaret”), în arabă înseamnă floare. Această îngrijire a aproapelui, care este codul acţiunii Papei Francisc, mă trimite la caracteristicile “şcolii” din Nazaret. Aici Fiul lui Dumnezeu a învăţat umanitatea naturii sale teandrice de la tatăl său Yosef Ben Yacob – Sfântul Iosif. El care l-a educat, l-a hrănit şi cu care a crescut în umanitatea sa.

Originalitatea evangheliei este marcată de cei 30 de ani ai rămânerii lui Isus în viaţa ascunsă. Fapt unic pentru că, înainte de a fi predicată, evanghelia a fost trăită. Pentru că evanghelia este viaţă şi nu o idee. Nu pot să uit acea zi de 19 martie 2013, şase zile după alegerea sa, când Papa Francisc a inaugurat propriul pontificat cu o omilie despre Sfântul Iosif, centrată pe rolul de “păzitor” al creşterii umane a lui Isus. Acea omilie care ne-a impresionat şi ne-a emoţionat aici la Nazaret: vorbind despre Iosif am simţit în acea zi gândul papei îndreptat şi spre noi care aici la Nazaret îi păzim casa şi amintirea.

Aşadar, nu ne uimeşte decizia sa de a dedica sfântului scrisoarea apostolică Patris corde şi de a proclama anul “iozefin”, ridicându-l pe Sfântul Iosif ca model de paternitate, de soţ, de om educator, care uită de el însuşi pentru a îngriji un fiu care nu era al său.

El “o primeşte pe Maria fără precondiţii” şi este omul în care “Isus a văzut duioşia lui Dumnezeu”. Yosef (Iosif), care l-a învăţat pe Yehoshua să se roage, invită pe fiecare tată de familie să deschidă orizontul său la viaţa de rugăciune. Muncitor exemplar, în această perioadă de criză economică, ne învaţă că economia trebuie să fie în slujba omului. Yosef este amintit pentru castitatea sa şi poate să ne ajute în această lume, impregnată de un hedonism erotic, să redescoperim cu urgenţă adevărata semnificaţie a iubirii la toate nivelurile. A privi la dreptul şi umanul meşteşugar din Galileea ne învaţă să ne deschidem la toţi ca fraţi.

Chiar de aici, de unde vă scriu, Isus adolescent şi tânăr ieşea pentru a lucra, în direcţia oraşului elenist Seforis, însoţit de tatăl său, Sfântul Iosif. Aceste experienţe l-au marcat pe Fiul lui Dumnezeu în umanitatea sa. Iosif a transmis lui Isus percepţia de a se simţi unic, care este după aceea proprietatea celui care lucrează cu creativitatea meşteşugarului. Caracteristicile proprii ale celui care se oprea pentru a vorbi, pentru a-i asculta pe clienţi, care îi explicau dreptului Yosef dorinţele, dificultăţile, visele lor.

Yosef, în viaţa de fiecare zi, a furnizat Fiului lui Dumnezeu caracterul uman, educându-l la cunoaşterea vieţii, a lumii, a muncii, a limbajului şi la cunoaşterea lui Torah. La deschiderea şi spre cei care nu erau de religie ebraică. Seforis, unde mergeau ca să lucreze, era, de fapt, un oraş mixt în care convieţuiau evrei şi romani. Mă emoţionez când mă gândesc că acest sat sărac şi umil, unde trăiesc prin “har”, încredinţat fraţilor din Custodia din Ţara Sfântă, este izvorul creştinismului originar. A fost cu adevărat inspirat Sfântul Paul al VI-lea când l-a comparat pe Sfântul Iosif cu o candelă familială, care răspândeşte razele sale binefăcătoare în “casa lui Dumnezeu”, Biserica: Iosif o luminează cu exemplul său incomparabil, de slujire adusă Fiului său şi al lui Dumnezeu, cu iubire şi din iubire1. Pentru aceasta Sfântul Bernard, mare părinte al teologiei monastice cisterciene, spune în mod candid că “«laudele» atribuite Sfântului Iosif se află în caracterul genuin al evangheliei”. Şi continuă: “Domnul l-a găsit pe Yosef după inima sa şi i-a încredinţat cu încredere secretele cele mai misterioase şi sacre ale inimii sale. Regii şi profeţii au voit să vadă şi n-au văzut, totuşi i-a fost dat lui, Yosef, ca nu numai să-l vadă şi să-l audă, ci l-a purtat în braţe, l-a condus pe paşii săi, l-a îmbrăţişat, la sărutat, i-a dat de mâncare şi a avut grijă de el”2. Atât de semnificative au fost pentru Biserica de la începuturi înalta îndatorire şi misiunea Sfântului Iosif, încât casa lui Yosef Ben Yacob, în care a trăit în compania lui Isus şi a Fecioarei Maria, conform izvoarelor vechi şi a mărturiei episcopului pelerin Arcuf (secolul al VI-lea), a fost numită sanctuar al Hrănirii.

Îmi doresc ca acest an dedicat Sfântului Iosif să poată fi o invitaţie pentru toţi de a recunoaşte şi a venera pe cel mai “umil sfânt” care a trăit aici. Noi, aici, la Nazaret, ne rugăm aşa: “Lăudat să fii, Domnul meu, pentru «Yosef Ben Yacob», tată purtător de grijă a lui Yehoshua, el ne învaţă să lucrăm cu bucurie în fiecare zi, să fim simpli, curaţi şi sfinţi pentru a face voinţa sfântă a Tatălui. El, gardianul vieţii şi al iubirii, continuă misiunea sa ca Păzitor al Răscumpărătorului, apărând Biserica Fiului său în lume”. Sfântul Iosif să-i facă pe creştini să redescopere încontinuu propria identitate, de discipoli ai “cuvântului lui Dumnezeu”3, Întrupat şi revelat în Yehoshua, cuvântul care s-a făcut trup, în istorie şi realitate, aici (hic) la Nazaret.

(După L’Osservatore Romano, 17 martie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:
1 Omilia, 19 martie 1966.
2 Omilia II “super Missus est” 2, 16: PL 183, 70.
3 Dei Verbum.

Exprimaţi-vă opinia