CALEA UCENICULUI (29)

Publicatla 1 March 2021

Meditație săptămânală la Claudianum, Aleea Zânelor 9A, București

29. I-A CHEMAT PE CEI DOISPREZECE ŞI A ÎNCEPUT A-I TRIMITE  (Mc 6, 6b-13)

Apoi, cutreiera satele din jur învăţând. 7I-a chemat pe cei Doisprezece şi a început a-i trimite doi câte doi şi le-a dat [dădea] putere asupra spiritelor necurate. 8Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, 9ci [să fie] încălţaţi cu sandale şi: „să nu îmbrăcaţi două tunici”. 10Apoi le-a spus: „Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela, 11iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor. 12Ei au ieşit şi au predicat ca [oamenii] să se convertească. 13Şi scoteau mulţi demoni, ungeau cu untdelemn mulţi infirmi şi-i vindecau.

Mesajul în context

I-a chemat pe cei Doisprezece şi a început a-i trimite”. Cei Doisprezece fuseseră chemaţi, mai întâi, fiecare în parte ca să-l urmeze (cf. 1,16-20; 2.14). Mai apoi, au fost rânduiţi ca într-o comunitate pentru „a fi cu el” (3,14). Acum sunt trimişi la fraţi, doi câte doi.

Există trei nivele ale unei vocaţii, cu trei chemări succesive, care marchează trecerea de la împrăştiere la urmare, de la urmare la comuniunea cu el, de la comuniunea cu el la misiunea. Acest pasaj este o carte de identitate a Bisericii apostolice, dupa exemplul lui Isus a cărui misiune s-a petrecut în sărăcie şi a trecut prin eşec, ascundere, slăbiciune şi micime (cf. c. 4).

Cine este trimis la fraţi primeşte cel mai mare dar al Tatălui: este asociat Fiului.

Odată cu trimiterea Isus nu mai este singur. Începe să fie primul dintre mulţi fraţi, o sămânţă ce s-a înmulţit deja. Această primă misiune e deja o recoltă care va fi semănată pentru o alta următoare, iar aceasta va fi mereu tot mai îmbelşugată, până la sfârşitul timpurilor.

Aici începe „împărţirea pâinilor”, urmează cateheza despre euharistie, la sfârşitul căreia Isus va fi recunoscut, tocmai pentru că este iubire care se face pentru noi pâine şi viaţă.

Vestirea evangheliei se face întotdeauna în sărăcie: ea proclamă crucea care a mântuit lumea. Cei Doisprezece trebuie deci să trăiască valorile Împărăţiei pe care o vestesc. Ispita cea mai grosolană este de a considera că există mijloace mult mai potrivite pentru scop.

Nu atât ceea ce spui, cât ceea ce eşti te descrie mai bine. Cuvânt al lui Dumnezeu este eficace în sine. Nu mărturia mea îl face să fie credibil. Cu toate acestea, mărturia mea potrivnică are puterea de a-l face necredibil.

Sărăcia pe care Isus o „porunceşte” vine din bucuria celui care a găsit comoara. Căci Dumnezeu, fiind iubire, este sărac. Averea lui e fiinţa lui, iar acel „a fi” al său înseamnă a fi al altuia. Sărăcia reprezintă condiţia pentru a iubi. De fapt, câtă vreme ai lucruri, dai lucruri; când nu ai nimic, te dai pe tine însuţi. Numai atunci iubeşti cu adevărat şi poţi să împărtăşeşti. Pe de altă parte, ceea ce ai te desparte de celălalt; ceea ce dai te uneşte şi te face la fel cu el. Apoi, sărăcia este adevăr: tu nu eşti ceea ce ai, ci ceea ce dai; şi numai dacă nu ai nimic, te dai pe tine însuţi şi eşti tu însuţi.Tot sărăcia mai înseamnă şi libertate faţă de idolul care domină lumea, care garantează satisfacerea oricărei dorinţe. Sărăcia reprezintă chipul concret al credinţei, ce te face să-ţi pui toată încrederea în Dumnezeu ca Tată al tău şi Domn a toate. Şi, în sfârşit, sărăcia înseamnă nevoie de a primi. Prin ea, apostolul trece prin experienţa de fiu, care are nevoie de a fi primit, de a cunoaşte la persoana întâi mila Tatălui.

Dumnezeu a ales cele nebune şi slabe ale lumii pentru a-i face de ruşine pe cei înţelepţi şi pe cei puternici, şi a ales cele nedemne, nesemnificative şi de nimic, ca să le facă de ruşine pe cele ce sunt (1Cor 1,27 urm.). „Când sunt slab, tocmai atunci sunt puternic” (2Cor 12,10). Domnul nostru Isus Cristos, din bogat, s-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia lui, să ne îmbogăţim (2Cor 8,9). Mântuirea vine din cruce, golire care îl revelează pe Dumnezeu. Petru şi Ioan când au înfăptuit prima minune a Bisericii l-au făcut să umble pe olog prin cuvintele: „argint şi aur nu am, însă ceea ce am, îţi dau: în numele lui Isus Cristos, ridică-te şi umblă.” (Fap.3). Eficacitatea divină a vestirii e invers proporţională cu eficienţa mijloacelor umane.

Exerciţiu

 

  1. Intru în rugăciune, aşa cum s-a arătat în Introducere.
  2.  Mă reculeg luând aminte la locul descris: îl văd pe Isus străbătând satele pentru a învăţa poporul.
  3. Cer ceea ce vreau: cer Tatălui să mă pună cu Fiul, să mă alăture aceleiaşi misiuni cu a lui în sărăcie şi ascultare, dacă aceasta este voinţa lui.
  4. Trăgând folos, văd, ascult şi privesc persoanele: cine sunt, ce spun, ce fac.

De notat:

a învăţa a nu lua nimic pe drum
a chema  a vesti
a trimite convertire
Putere asupra ispitelor

Pasaje utile:

  • Am 7,12-15;
  • Ps 147,12-20;
  • Mc 1,16-20; 3,13-19;
  • Fap 3,1-10.

29

Exprimaţi-vă opinia