2 februarie: a 25-a Zi Mondială a Persoanelor Consacrate

Celebrăm astăzi Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate, o zi în care avem ocazia de a reflecta mai mult asupra carismelor şi activităţii călugărilor şi călugăriţelor care au desfăşurat sau derulează activităţi pe teritoriul Diecezei de Iaşi. Consider că este benefic a face o incursiune în istoria catolicismului din Moldova şi a consemna ordinele călugăreşti care au activat până la suprimarea lor, în anul 1948, de către regimul comunist.

După slavonizarea din secolele VIII-IX, creştinii din Moldova au fost constrânşi să se supună Patriarhiei de Ohrida, misionarii latini fiind nevoiţi să se întoarcă în Italia, ritul greco-slav întărindu-şi poziţiile în detrimentul celui latin. În urma schismei din 1054, creştinii din Moldova au păstrat ritul şi limba slavonă, fiind supuşi direct patriarhiei menţionate mai sus.

La începutul secolului al XIII-lea, pe teritoriul Moldovei s-au stabilit cumanii, pentru care s-a înfiinţat Episcopia de Milcov (1227-1241). Un rol important la încreştinarea acestora l-au avut călugării dominicani, dar trebuie să ţinem cont şi de bula papală din anul 1235, care permitea franciscanilor să activeze printre greci, bulgari, cumani şi tătari. Invazia tătarilor din anul 1241 a dus la uciderea episcopului de Milcov şi a aproape 90 de călugări.

În timpul voievodului Laţcu, minoritatea catolică din Moldova a trecut sub autoritatea directă a papei, context în care s-a înfiinţat Episcopia de Siret (1371-1434), în care activitatea pastorală a fost asigurată de călugării franciscani şi dominicani, veniţi din provinciile poloneze şi ungureşti. Aceştia au insistat şi pentru deschiderea unei noi episcopii, la Baia (1418-1523), perioadă în care au desfăşurat un apostolat intens pentru a-i readuce pe mulţi dintre ruteni, valahi şi armeni la credinţa catolică, pe care au părăsit-o în timpul ofensivei husite şi protestante. Pentru a susţine acest proiect, în a doua parte a secolului al XVI-lea au fost chemaţi iezuiţii, care au desfăşurat şi o activitate culturală şi didactică susţinută.

La începutul secolului al XVII-lea, s-a decis înfiinţarea Episcopiei de Bacău (1607-1818), în care activitatea pastorală a fost susţinută de călugării franciscani şi iezuiţi, care au organizat şi două sinoade diecezane: unul la Cotnari (1642) şi unul la Bacău (1663).

După două secole, la începutul veacului al XIX-lea, preoţii misionari s-au decis să mute reşedinţa episcopului la Iaşi, unde s-a înfiinţat Vicariatul Apostolic al Moldovei (1818-1884) şi Episcopia de Iaşi (de la 27 iunie 1884). Pentru pastoraţia copiilor şi tinerilor, alături de călugării franciscani şi iezuiţi, în a doua jumătate a aceluiaşi secol îşi încep activitatea în Moldova surorile franciscane Del Giglio şi surorile Notre Dame de Sion. Numărul din ce în ce mai mare al catolicilor cerea un număr mai mare de preoţi, ceea ce a dus la înfiinţarea seminariilor pentru clerici indigeni (Iaşi – 1886 şi Hălăuceşti – 1897), care au fost conduse mulţi ani de călugări iezuiţi şi franciscani.

Călugării şi călugăriţele care lucrau în Moldova şi-au putut desfăşura activitatea doar până în luna august 1948, când autorităţile comuniste au naţionalizat bunurile instituţiilor bisericeşti şi au închis seminariile şi mănăstirile. În urma acelor legi, persoanele consacrate au fost constrânse să părăsească România sau să renunţe la acest mod de viaţă. Contestând deciziile impuse de Securitate sau continuând să desfăşoare activităţi clandestine, numeroşi episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe s-au jertfit ca flacăra credinţei să se menţină aprinsă în rândul populaţiei catolice şi să fie transmisă generaţiilor viitoare.

În cele ce urmează, voi prezenta câteva file din istoria celor trei ordine călugăreşti care au activat ca misionari pe teritoriul Diecezei de Iaşi, în structurile bisericeşti care au funcţionat în secolele XIII-XX, până în anul 1948, când regimul comunist din România a suprimat funcţionarea acestora.

* * *

ORDINUL DOMINICAN a fost înfiinţat la solicitarea Sfântului Dominic de Guzman, în anul 1214, iar primii săi ucenici au ajuns imediat şi pe teritoriul actual al Diecezei de Iaşi. La început, întemeietorul ordinului a trimis un grup de şapte la Paris, pentru a aprofunda studiul teologiei şi pentru a câştiga noi recruţi pentru ordin printre maeştri şi elevi; un alt grup a mers în Spania şi un al treilea la Bologna, unde va lua fiinţă primul studiu dominican. În aceşti ani, vor intra în ordin personalităţi celebre ca Giordano din Saxonia, care va fi şi succesorul său, şi Reginaldo din Orléans, celebru profesor de drept. În anul 1219, vizitând Parisul, preotul Dominic a găsit aici o comunitate de circa 30 de fraţi. Regula sfântului Augustin le era încă utilă pentru partea spirituală, dar de acum înainte, o dată cu răspândirea tot mai rapidă a ordinului în lume, era necesară găsirea unui mod organic pentru a-l guverna. Preotul Dominic a compus constituţiile, în care, sub acoperirea regulii Sfântului Augustin, va salva specificul carismei sale. Noul ordin, de fapt, avea scopul de a vesti evanghelia “la toate popoarele” după modelul apostolilor. Pentru aceasta, fiii săi trebuiau să trăiască în sărăcie, în castitate şi în ascultare, pentru a fi instrumente adaptate predicării; se adunau în comunitate, unde trăiau fraternitatea în unitate, dedicându-se contemplării şi studiului, pentru a pleca apoi în misiune; aveau un superior în propriul convent, dar făceau voturile în faţa generalului ordinului, care putea să dispună de fiecare dintre ei pentru a-l trimite unde o impuneau nevoile. Preotul Dominic a reuşit să aducă ordinului respectabilitate în raport cu cele tradiţionale şi, mai ales, a reuşit să adune între ei oameni care uneau în viaţa lor sfinţenia şi cultura.

Pentru a avea cale liberă pentru această misiune, preotul Dominic s-a dus din nou la Roma şi a obţinut, de la Papa Honoriu al III-lea, recunoaşterea caracterului universal al Ordinului Predicatorilor. Era ziua de 11 februarie 1218. Părintele Dominic putea să-şi trimită fiii în aproape toate ţările Europei, chiar şi în acele locuri unde până atunci se aflau popoare păgâne, cum erau unele regiuni nordice. În timpul şederii sale la Roma, preotul Dominic, în urma recomandărilor Papei, şi-a asumat grija faţă de numeroasele călugăriţe din oraş, a căror viaţă avea nevoie de reformă. La 17 mai 1220, s-a dus la Bologna pentru primul capitul general al ordinului său, unde s-a stabilit că fraţii predicatori renunţau nu numai la bunurile lor, ci şi la rentele fixe, pentru a trăi numai din pomeni. După capitul, Dominic a acceptat să predice misiuni în Italia de Nord, zone deosebit de dificile din cauza răspândirii catarismului, dar şi a luptelor interne dintre oraşe şi dintre diferitele familii nobile. Cu această ocazie, a fondat convente, devenite apoi celebre, la Brescia, Piacenza, Parma şi Faenza, asigurând reînflorirea credinţei în această regiune.

În decembrie 1220, preotul Dominic s-a întors la Roma pentru a pune la punct ultimele lucruri la Curia Romană şi pentru a duce la sfârşit reforma privind viaţa călugăriţelor. În cele din urmă, a adunat în Mănăstirea “Sfântul Sixt” surorile care doreau să trăiască o viaţă monahală serioasă şi a chemat la Roma, de la Prouille, opt călugăriţe bine formate, care au fost exemplu pentru colegele surori de la Roma.

După ce s-a dus să predice din nou în Italia de Nord şi în Marche, epuizat din cauza muncii, s-a retras la Bologna, unde, la 6 august 1221, a plecat la cer. Fraţilor care îl înconjurau cu tristeţe le-a adresat aceste ultime cuvinte: “Nu plângeţi, vă voi fi mai util de acum înainte şi voi aduce mai multe roade pentru voi, după moarte, decât am făcut-o în viaţă”. Pentru înmormântare nu avea o haină nouă şi fraţii l-au îmbrăcat cu aceea a fratelui Moneta.

Credincioşilor care alergau în număr foarte mare la mormântul său, împodobindu-l şi aducând ex voto-uri pentru harurile primite, fraţii li se opuneau cu hotărâre, temându-se ca nu cumva să fie lezată sărăcia şi simplitatea ce îi fuseseră atât de dragi fondatorului. Mai mult, cu ocazia restaurării bisericii lor, au lăsat afară mormântul lui Dominic, expus intemperiilor. Papa Grigore al IX-lea, după ce s-a plâns de această atitudine, a cerut respect şi o grijă foarte mare faţă de relicvele fondatorului şi, în 1234, l-a înscris în cartea sfinţilor.

După moartea Sfântului Dominic, Ordinul Dominican sau Ordinul Predicatorilor s-a extins rapid în toată Europa. Au fost denumiţi “Călugării din Frăţia Neagră” sau “Câinii Domnului”. Fraţii dominicani s-au angajat încă de la început să predice Evangheliile şi să combată toate ereziile. Ordinul s-a făcut remarcat prin tradiţia sa scolastică, din rândurile sale remarcându-se numeroşi teologi şi gânditori influenţi, precum Dominic fondatorul, Toma de Aquino, Albert Magnus, Caterina de Siena, Girolamo Savonarola şi alţii.

Pentru a combate ereziile, dominicanii au introdus şcolarizarea şi educaţia sistematică în rândul ordinelor călugăreşti mai vechi, precum Ordinul Benedictin. Sfântul Dominic şi-a dorit un ordin călugăresc ai cărui membri să cutreiere satele şi oraşele pentru a ţine predici şi prelegeri oamenilor de toate facturile sociale, pentru ca aceştia să-şi însuşească fără nicio abatere dogma şi învăţăturile oficiale ale Bisericii Catolice. Astfel, Ordinul Dominicanilor avea să se remarce drept “braţul învăţat” pe care Biserica îl trimitea să lupte cu ereziile, superstiţiile şi toate ideile străine de dogme.

Încă din primul secol al existenţei sale, Ordinul Dominican a întemeiat mănăstiri pe teritoriul actual al României, în Transilvania şi Moldova. Una din cele mai vechi mănăstiri dominicane din Transilvania este actuala biserică franciscană din Cluj. Mănăstiri dominicane au mai existat la Bistriţa, Braşov, Odorheiu Secuiesc, Oradea, Sebeş, Sibiu, Sighişoara şi Teiuş.

În continuare vom aborda câteva chestiuni legate de prezenţa “câinilor Domnului” în Moldova. Am notat deja că preotul Dominic aflase de cumanii care “se plimbau” pe întinderea est-europeană. În râvna lui apostolică era decis să meargă împreună cu alţi fraţi ai ordinului recent înfiinţat la acest popor. La primul capitul, care s-a ţinut la Bologna, în sărbătoarea de Rusalii a anului 1227, preotul Dominic a făcut cunoscută plenului dorinţa sa cea mare de a se retrage de la conducerea ordinului pentru a se putea dedica muncii misionare printre cumani. A fost rugat insistent să renunţe la acest plan. De altfel, şi sănătatea sa era din ce în ce mai şubredă. Ceea ce nu a putut face Dominic personal, au făcut fraţii predicatori din provincia nou-înfiinţată, la 30 mai 1221, cea din Ungaria. Prima mănăstire de aici, înfiinţată de Paul Hungarus, în localitatea Alba Regală, l-a avut ca al doilea stareţ pe călugărul Teodoric.

Analele Ordinului Dominican şi mai multe scrisori papale din epocă relatează despre trei misiuni dominicane între anii 1222 şi 1227, întreprinse pentru încreştinarea cumanilor. Prima a fost un eşec. Copleşiţi de suferinţe şi istoviţi de mizerie, călugării dominicani au fost alungaţi de către păgâni şi siliţi a se întoarce acasă fără niciun rezultat. Barbarii s-au purtat cu o cruzime de necrezut faţă de ei şi, nelăsându-i să se oprească între hotarele lor, dominicanii s-au întors de unde plecaseră, fără succes. Misionarii nu s-au descurajat, ci s-au dus din nou la cumani, aprinşi de Duhul Sfânt şi împinşi de zelul pentru mântuirea sufletelor. Deşi au avut şi acum multe de îndurat, doi fraţi, Albert şi Dominic, fiind chiar ucişi, după câţiva ani s-au putut bucura de încreştinarea a doi prinţi şi a unui mare număr de bărbaţi şi femei. Numele principilor cunoscute din documentele timpului sunt Bortz Membrok “dux nobilior” şi fiul său Burch. Pentru botezul celor care au acceptat credinţa creştină, călugării au apelat, conform orânduirii bisericeşti, la arhiepiscopul primat al Ungariei, Robert. O delegaţie a cumanilor, alcătuită din 12 aleşi, în frunte cu Burch şi mai mulţi fraţi dominicani, s-a întâlnit cu arhiepiscopul Robert, care era în drum spre Úara Sfântă, şi i-au spus: “Botează-mă, stăpâne, împreună cu aceşti 12 bărbaţi; tatăl meu va veni şi el peste munţi (în Transilvania), la locul pe care îl vei hotărî, cu 2.000 de bărbaţi, care toţi doresc să primească Botezul din mâinile tale”. Aceasta avea loc la sfârşitul primăverii anului 1227. Arhiepiscopul primat Robert aducea la cunoştinţa Papei Grigore al IX-lea dorinţa sinceră a lui Bortz Membrok şi primeşte toate împuternicirile necesare. Însoţit de principele maghiar Bela, fiul regelui Andrei al II-lea, Robert trece hotarul de răsărit al regatului maghiar, întâlnind pe Bortz Membrok cu ai săi în Cumania (partea de sud a Moldovei, pe Milcov). O cronică de epocă relatează: “Bortz a fost convertit la credinţa lui Cristos de către fraţii din Ordinul Predicatorilor şi botezat cu mulţi oameni din neamul său, de către domnul Robert, arhiepiscop de Strigonium, fiind de faţă Bela, rex junior al Ungariei, fiul regelui Andrei”.

Fiind încreştinaţi cei doi principi şi mulţimea de cumani, împreună cu preoţii misionari care i-au pregătit pentru Botez, urmau să fie puşi sub oblăduirea unui episcop. Arhiepiscopul Robert îşi împlineşte mandatul încredinţat de papă şi îl rânduieşte pe stareţul dominican Teodoric, episcop al celor intraţi prin Botez în sânul Bisericii. În felul acesta ia fiinţă Episcopia Cumanilor sau a Milcoviei, deoarece locul unde au fost botezaţi cei menţionaţi, şi unde s-a ridicat biserica episcopală, a fost undeva pe Milcov. Cronologic, evenimentul este datat între 31 iulie 1227 şi 21 martie 1228, cum se deduce din corespondenţa dintre arhiepiscopul Robert şi Papa Grigore al IX-lea. A urmat organizarea episcopiei şi a enoriaşilor ei, cumani, dar şi necumani, în comunităţi urbane şi rurale. Fără îndoială, rămâneau de învins dificultăţi interioare şi din afară. Toate însă au fost zădărnicite de marea invazie mongolă din anul 1241. Surse dominicane relatează că ar fi căzut jertfă invaziei cumplite 90 de călugări, probabil şi episcopul Teodoric. La rugămintea călugărilor dominicani, regele Bela al IV-lea a primit în regatul maghiar 40.000 de familii cumane, pe care le-a colonizat pe teritoriul dintre Tisa şi Dunăre. Alţi cumani au trecut Dunărea în Bulgaria. Se cunosc încercări din partea Sfântului Scaun, la cererea unor misionari şi a coroanei maghiare, de refacere a Episcopiei Milcoviei, atât în secolul dominaţiei mongole asupra teritoriului de la răsărit de Carpaţi cât şi după “dăscălecatul” lui Bogdan în Moldova (1359). Sunt cunoscute numele a 14 prelaţi care au purtat titlul acestei episcopii, între anii 1283 şi 1521.

După distrugerea Episcopiei Cumanilor, călugării dominicani şi franciscani şi-au continuat activitatea de încreştinare a migratorilor şi de refacere a unităţii creştine la popoarele din răsăritul Europei, aflate în sfera de influenţă a Bizanţului separat. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea a luat fiinţă în cadrul Ordinului Dominican, Societatea “Fraţii Peregrini”, o congregaţie a mai multor case sub ascultarea unui vicar al magistrului general. În 1312, magistrul general Bérenger din Landore le-a dat un statut definitiv. Suprimată şi refăcută de mai multe ori, societatea îşi schimbă denumirea pe la anul 1600 în aceea de Congregaţie a Orientului, până în 1695 când dispare din arena ordinului. Aceşti fraţi au activat în teritoriile nord-est europene şi la răsărit de Carpaţi, alături de franciscani.

În cadrul Episcopiei de Siret, înfiinţată la cererea voievodului moldovean Laţcu (1365-1373), la 9 martie 1371, data consacrării primului episcop, Andrei Iastrzebiec, franciscan, este atestată şi prezenţa dominicanilor. În timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391), ia fiinţă la Siret, în 1377, prin bunăvoinţa mamei sale, Margareta Muşata, o mănăstire dominicană şi o biserică pusă sub patronajul sfântului Ioan Botezătorul şi al Maicii Domnului. Pioşenia doamnei transpare şi din faptul că adresează Papei Grigore al XI-lea (1370-1378) cererea ca duhovnicul ei dominican să-i acorde, la sfârşitul vieţii, iertarea cea mare, adică indulgenţa plenară. Papa îi împlineşte dorinţa printr-o scrisoare, din 30 ianuarie 1378, sub condiţia ca “Margareta de Siret, doamna Moldovei”, să ţină câteva zile de post. La stăruinţa aceleaşi doamne, fiul său, Petru Muşat, “pentru a o cinsti şi a o mângâia”, printr-un hrisov din 1 mai 1384, dispune ca venitul cântarului din oraşul Siret să fie în folosul bisericii şi al fraţilor dominicani. Doamna Muşata a fost înmormântată, la dorinţa ei, în biserica dominicanilor din Siret. După cele relatate prin tradiţie, din dâmbul pe care era clădită mănăstirea dominicană, a ieşit un izvor cu apă tămăduitoare, miraculoasă. În sărbătoarea Trupul Domnului, mulţime de credincioşi din toate părţile Moldovei, venea în pelerinaj la Siret pentru a se vindeca de bolile ochilor, spălându-se cu apă din acel izvor. Dintre cei şase titulari la Episcopia Siretului, trei sunt dominicani, şi anume: Ioan Sartorius (1388-1394), Ştefan Martini (1394-1412) şi Toma Grueber (1413-1434).

Întrucât Episcopia de Siret devenise doar titulară, misionarii dominicani au avut ideea de a se înfiinţa un sediu episcopal în noua capitală a Moldovei, Suceava, stabilită de către domnul Petru I Muşat. În acest scop ei fac demersuri la Roma, prin regele Poloniei, suzeranul Moldovei, prezentând drept candidat la noua episcopie pe unul dintre ai lor, pe călugărul dominican Ioan de Ryza, vicarul regional al Moldovei. Au cerut totodată, viitorului prelat, angajamentul că le va respecta privilegiile, precauţie care s-a dovedit pe deplin justificată. Fără a subestima ideea misionarilor dominicani şi intervenţiile lor la regele polon, poate chiar şi la Sfântul Scaun, din alte surse reiese că suveranul polonez, Vladislav Iagello, împreună cu soţia sa Ana de Cilli, au cerut printr-o scrisoare, în 1413, Papei Ioan al XXIII-lea, înfiinţarea unei episcopii catolice, nu la Suceava, ci la Baia, “civitas moldaviensis”, unde se afla o mănăstire franciscană foarte activă. Motivele înfiinţării sunt multiple şi discutabile; plauzibile ar fi circumstanţele ecumenice ale Conciliului din Konstanz (1414-1418), care urma să pună capăt celor 40 de ani de schismă occidentală şi să dea un nou impuls refacerii unităţii Bisericii creştine în ansamblul ei. Întâlnirea de la Snyatin, în anul 1415, a suveranilor polonezi cu domnul Alexandru cel Bun, nu a fost lipsită de interes şi în această privinţă. În urma cererii suveranilor polonezi, Papa Ioan al XXIII-lea delegă pe episcopul din Kaminec să cerceteze situaţia la faţa locului, dându-i împuternicirea ca în numele Sfântului Scaun să înfiinţeze Episcopia de Baia, subordonând-o Mitropoliei din Lemberg, înfiinţată recent, în anul 1412. În lipsa documentului de înfiinţare, data acesteia este dedusă dintr-o aprobare datând din 1 iulie 1420, a Papei Martin al V-lea, a unor cereri ale episcopului de Baia, Ioan Ryza. Episcopul Ioan Ryza figurează ca titular la Baia între anii 1418 şi 1438. Ca dominican, încurajează activitatea confraţilor săi alături de franciscani. Păstorirea sa nu a fost scutită de necazuri: divorţul domnului Alexandru cel Bun de soţia sa catolică Ringala, nemulţumirile franciscanilor şi mai ales propaganda din ce în ce mai puternică a husiţilor.

Succesorul episcopului Ryza este tot un dominican, Petru Czipser (1438-1457), numit de Papa Eugen al IV-lea la 30 aprilie 1438. Probabil nu a rezidat la Baia din cauza husiţilor. Pentru contracararea propagandei husite, Papa numeşte mai mulţi comisari papali, cu misiunea de a apăra în Moldova credinţa catolică. Printre trimişii papali se numără şi sfântul Ioan de Capistran.

După trei episcopi franciscani (Ioan Kaminez, Petru de Insula şi Simon Dobriolanus), la 20 septembrie 1497, Papa Alexandru al VI-lea numeşte ca episcop de Baia pe dominicanul Toma Batcha, din Szegedin. Nu a locuit la Baia, ci venea doar din când în când. Ultima vizită i-a fost fatală, fiind ucis de nişte ţărani din Orţăşti, în ţinutul Neamţului. Aflând de această crimă, Ştefan cel Mare a pedepsit satul, luând moşia “Poiana Satului”, unde a fost omorât episcopul, şi a dat-o mitropolitului Teoctist al Sucevei.

Atât Episcopia de Siret cât şi cea de Baia au avut o existenţă scurtă, judecând după cronologia ierarhilor numiţi spre a le păstori: cea de Siret: 63 de ani (1371-1434), cea de Baia: 105 ani (1418-1523). Deşi constituite canonic, teritoriile lor au avut un caracter predominant misionar. Apariţia husitismului şi mai apoi a protestantismului, pe lângă celelalte dificultăţi de ordin politic şi economic, au compromis grav activitatea misionară în secolul al XVI-lea. Către sfârşitul acestuia, pe timpul domniilor lui Petru Ôchiopul (1578-1579 şi 1582-1591) ca şi ale Moghileştilor (Ieremia, Simeon şi Constantin B 1595-1607) se cunoaşte un reviriment catolic, susţinut şi de activitatea misionară a iezuiţilor, concretizat în înfiinţarea Episcopiei de Bacău, prin numirea de către Papa Paul al V-lea, la 17 septembrie 1607, a franciscanului Ieronim Arsengo, la conducerea ei. Din cei 19 titulari la această episcopie, şase au fost dominicani, şi anume: Ioan Botezătorul Zamoiski (1633-1649), Iacob Gorecki (1678-1679), Amandus Victorin Cieszejko (1694-1698), Ioan Damaschin Lubieniecki (1711-1714), Toma Slubicz Zaleski (1732) şi Raimund Stanislav Jezierski (1737-1782).

Nu am întâlnit informaţii care să clarifice de ce “câinii Domnului” nu au mai activat în Moldova, după o prezenţă dominicană de 555 de ani. Documentele istorice sesizează din când în când prezenţa unor misionari pe aceste meleaguri, dar fără o şedere sau activitate demne de reţinut în istoria catolicilor din această zonă a României.

* * *

ORDINUL FRANCISCAN a fost înfiinţat de Papa Honoriu al III-lea, la cererea Sfântului Francisc din Assisi, în ziua de 29 noiembrie 1223. Documentele istorice ne transmit că încă din 11 iunie 1239, într-o bulă papală a Papei Grigore al IX-lea, se pomenesc mai multe popoare şi teritorii la care sunt trimişi franciscanii pentru misiuni, printre care şi cumanii, care erau aşezaţi în sudul actualei Dieceze de Iaşi. Din timpul cumanilor a rămas un manuscris celebru intitulat “Codex cumanicus”, conţinând 82 de file, terminat la 11 iulie 1303 şi găsit la franciscanii din Crimeea. Misionarii franciscani au avut un rol important în cadrul Episcopiilor Catolice de Siret (1371-1434), Baia (1418-1525) şi Bacău (1608-1818). Mănăstirea cea mai veche a franciscanilor este cea din Siret, unde în 1340 au fost înmormântaţi “doi martiri printre tătari: Blasiu şi Marcu”, iar cea de la Bacău este atestată în anul 1535. După înfiinţarea Congregaţiei “De Propaganda Fide” (1622), din anul 1623, misionarii franciscani din Moldova au fost organizaţi în “Misiunea Fraţilor Minori Conventuali din Moldova şi Valahia”.

Episcopii, vizitatorii apostolici, preoţii şi fraţii franciscani s-au ataşat mult de catolicii din Moldova, fiindu-le alături atât în perioadele de înflorire a vieţii religioase cât şi în perioadele de persecuţii, războaie şi epidemii. Astfel, ei au coordonat activitatea pastorală din Moldova atât în timpul Episcopiei de Bacău (1608-1818), cât şi în timpul Vicariatului Apostolic al Moldovei, cu sediul la Iaşi (1818-1884). Amintesc aici activitatea episcopilor şi preoţilor franciscani: Ioan Paroni (1818-1825), Bonaventura Zabberoni (1825-1826), Iosif Gualtieri (1826-1827), Inocenţiu Panfili (1827-1831), Carol Magni (1832-1835), Petru-Rafael Arduini (1838-1843), Paul Sardi (1843-1848), Anton de Stefano (1849-1859), Iosif Tomassi (1859-1864), Iosif Salandari (1864-1873), Anton Graselli (1874), Ludovic Marangoni (1874-1877), Fidelis Dehm (1878-1880) şi Nicolae Iosif Camilli (1881-1884).

La 10 august 1883, episcopul Camilli a prezentat Congregaţiei “De Propaganda Fide” proiectul de reformă privind o mai bună pastoraţie în “Missio Moldavica”. Principalele linii pe care le-a trasat episcopul au fost: transformarea Vicariatului Apostolic în episcopie, trimiterea de noi tineri misionari în Moldova, deschiderea unui seminar, aprobarea unui fond pentru misionarii bătrâni şi bolnavi etc. Peste aproape un an, la 27 iunie 1884, prin scrisoarea “Quae in christiani nominis incrementum”, Papa Leon al XIII-lea a hotărât încetarea Vicariatului Apostolic al Moldovei, care fiinţa din 1818, şi decreta înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi. Episcop a fost numit Nicolae Iosif Camilli, fost vizitator apostolic între 1881 şi 1884, numit episcop de Mosynopolis la 16 septembrie 1881, iar la 27 iunie 1884 episcop titular de Iaşi. Misiunea principală pe care a primit-o de la Papa Leon al XIII-lea a fost aceea de a ridica un cler indigen pentru pastoraţia catolicilor din Dieceza de Iaşi, ceea ce impunea deschiderea unui seminar diecezan, ceea ce s-a concretizat la 29 septembrie 1886. În urma unor neînţelegeri cu clerul franciscan, la 10 mai 1894, episcopul Camilli a demisionat de la conducerea Diecezei de Iaşi, dar înainte de a părăsi Moldova a ţinut foarte mult ca primii elevi ai seminarului pe care l-a fondat să fie hirotoniţi subdiaconi. Acest eveniment a avut loc la 20 noiembrie 1894, fiind hirotoniţi nouă subdiaconi, urmând ca episcopul Camilli să revină la conducerea Diecezei de Iaşi în ziua de 16 decembrie 1904.

După interimatul asigurat de administratorul apostolic Caietan Liverotti, la 8 ianuarie 1895 a fost numit ca episcop titular de Iaşi preotul franciscan Dominic Jaquet. A fost consacrat la Roma în ziua de 10 martie acelaşi an, dar înainte de acest eveniment, în ziua de 25 ianuarie, a fost primit cu mare bucurie de clerul şi credincioşii Diecezei de Iaşi. După consacrarea episcopală, a trimis o scrisoare pastorală clerului şi credincioşilor săi, asigurându-i că se va strădui să înveţe limba şi obiceiurile moldave. Revenind în Moldova, şi-a ales drept colaboratori pe preotul Daniel Pietrobono, căruia i-a încredinţat misiunea de vicar general, şi pe părintele Iosif Malinowski, pe care l-a numit secretar.

Printre obiectivele principale ale activităţii sale pastorale a fost şi reglementarea Provinciei Ordinului Franciscan. Arhivele conservă o largă corespondenţă pe care episcopul Jaquet a avut-o cu Sfântul Scaun, cu prefectul Congregaţiei “De Propaganda Fide” şi cu superiorii Ordinului Franciscan. Menţionez câteva rânduri dintr-o scrisoare redactată la 3 iulie 1895 şi trimisă cardinalului prefect al Congregaţiei “De Propaganda Fide”: “Am asistat ieri, 2 iulie, la o adunare plenară a părinţilor conventuali din Moldova, reuniţi la Bacău, la înştiinţarea preacucernicului lor părinte general, pentru a discuta chestiunile lor prezente. Am avut bucuria de a constata la această reuniune o supunere completă faţă de dispoziţiile date de către Sfântul Scaun. Toţi părinţii, fără excepţie, acceptă cu umilinţă şi bucurie condiţia creată prin înfiinţarea Seminarului diecezan pentru formarea clerului secular indigen. Ei doresc să vadă clarificată situaţia lor prin autoritatea Sfântului Scaun. Ca urmare, îşi permit libertatea de a cere, prin documentele pe care am onoarea a le transmite Eminenţei voastre, ca Misiunea din Moldova să fie transformată, de astăzi înainte, în provincie franciscană canonic instituită. Ca episcop, salut cu bucurie această schimbare. Aşa cum am avut onoarea să scriu Eminenţei voastre, în raportul meu din 5/17 mai, clerul franciscan al Moldovei este actualmente ireproşabil. Dar această stare îmbucurătoare se va menţine, desigur, mai bine, dacă în viitor călugării supuşi ordinelor preacucernicului părinte general şi reprezentantului său, preacucernicul provincial al Moldovei, vor reintra în legile şi în condiţiile vieţii franciscane monahale. Părinţii conventuali cer, în rândul al doilea, ca Sfântul Scaun să le acorde anumite parohii in perpetuum, ca să înfiinţeze, încetul cu încetul, mici reşedinţe sau convente, de unde vor putea aduce servicii clerului diecezan. Îmi permit să subliniez această cerere. 1) Ea este corolarul cererii precedente. Ar fi imposibil pentru părinţii conventuali să găsească resursele necesare pentru a clădi case călugăreşti, în acest teritoriu de misiune, unde catolicii nu sunt decât nişte sărmani agricultori. Dacă aceşti părinţi n-ar putea obţine parohii în care să-şi fixeze reşedinţe, ar trebui să părăsească Moldova. 2) Această concesie va avea rezultate fericite. Aşa cum Sfântul Scaun procedează peste tot, viaţa creştină nu poate nici să se dezvolte, nici chiar să se menţină într-o ţară fără o îmbinare armonioasă dintre clerul diecezan şi cel monahal. Pe lângă exemplul virtuţilor, aceasta oferă clerului diecezan ajutor prin predicatori şi confesori, ba chiar loc de refugiu pentru exerciţii spirituale. Doresc din toată inima aceste mari avantaje pentru Dieceza de Iaşi. 3) Cât priveşte starea prezentă a diecezei, determinarea acestor parohii-convente va întări pacea care domneşte deja în cler, delimitând cu precizie dreptul fiecăruia şi trasând tuturor programul pentru viitor”.

În acea întâlnire, preoţii franciscani au solicitat Sfântului Scaun să le acorde 10 parohii, “in perpetuum”, pentru convente sau reşedinţe. Episcopul Jaquet întreba: “Această cifră nu este oare exagerată? În starea actuală a Misiunii, care numără doar 26 de parohii, acest număr ar fi excesiv, şi eu, personal, nu l-aş satisface, dacă situaţia prezentă ar fi definitivă. Dar ea nu este decât un început. Cele 26 de parohii ale diecezei, care au în prezent aproximativ 120 de biserici, fie parohiale, fie filiale, fie capele, în 198 de localităţi în care se află un număr însemnat de catolici. Numai 30 de preoţi deservesc aceste locuri atât de îndepărtate unele de altele. E de la sine înţeles că majoritatea credincioşilor nu văd preotul decât la două săptămâni sau chiar la o lună. Sunt şi localităţi în care preotul nu poate merge decât o dată sau de două ori pe an. În aceste condiţii, practica regulată a vieţii catolice şi, ceea ce este mai îngrijorător, instruirea religioasă sunt imposibile. Starea normală a diecezei ar cere ca numărul parohiilor să se ridice la o sută. În plus, vor fi necesari preoţi zeloşi pentru organizarea şi dirijarea mai multor opere care ar trebui înfiinţate! Fără îndoială, acestea aparţin viitorului. Însă, în acest moment, Sfântul Scaun să pună bazele. Înţelepciunea sa, verificată în timp şi împrejurări, va înţelege pentru ce eu sunt de acord cu doleanţa părinţilor conventuali”.

În finalul unei relatării din 21 iunie 1895, episcopul de Iaşi scria: “Îmi permit să-mi mai exprim o ultimă părere. Pentru părinţii conventuali, ca şi pentru clerul diecezan, Moldova trebuie să caute a trăi prin ea însăşi. Ea trebuie să formeze şi un cler monahal indigen, care ar fi format prin înfiinţarea unui seminar franciscan. Îi urez să aibă resursele necesare. Stabilirea reşedinţelor i-ar furniza aceste resurse”.

Ca o concluzie la toate cererile episcopului Dominic Jaquet şi ale clerului franciscan din Moldova, printr-un decret al Congregaţiei “De Propaganda Fide”, din 26 iulie 1895, Papa Leon al XIII-lea transformă Misiunea Fraţilor Minori Conventuali din Moldova în provincie regulară, cu dreptul de a-şi întemeia instituţiile prescrise de constituţiile ordinului, pentru formarea unui cler indigen franciscan. Decretul de înfiinţare a Provinciei Franciscane “Sfântul Iosif” din Moldova este structurat în şapte puncte, la cel de-al doilea fiind enumerate cele 10 parohii încredinţate clerului franciscan. Acestea erau: Adjudeni, Bacău, Călugăra, Faraoani, Galaţi, Hălăuceşti, Huşi, Prăjeşti, Săbăoani şi Târgu Trotuş. În ceea ce priveşte administrarea bunurilor temporare, au fost fixate următoarele trei principii: a) fiecare convent trebuia să aibă câte un registru separat pentru înregistrarea veniturilor şi a cheltuielilor; b) ministrul provincial să păstreze economiile provinciei, pentru înfiinţarea şcolilor la sate, pentru misionarii infirmi şi, mai ales, pentru formarea clericilor indigeni, aplicând norme care în trecut au fost discutate şi aprobate de fraţi, c) în sfârşit, fiecare frate trebuia să facă exproprierea pe care o reînnoia în fiecare an.

După înfiinţarea Provinciei Franciscane, unul dintre lucrurile cele mai urgente pe care episcopul Jaquet trebuia să le rezolve era să-i asigure viitorul prin formarea clerului indigen şi construirea seminarului în provincie. Obţinând aprobarea Papei Leon al XIII-lea, în vara anului 1897, pr. Daniel Pietrobono, superiorul provincial, a înfiinţat Seminarul Franciscan la Hălăuceşti.

Suprimarea din partea autorităţilor comuniste a Ordinului Franciscan şi încredinţarea parohiilor păstorite de “preoţii cu funiuţă” clerului diecezan au făcut ca după anul 1990 să fie alte realităţi pastorale, care au dus la o altă împărţire a parohiilor. Este adevărat că episcopul Dominic Jaquet şi pr. Daniele Pietrobono propuneau ca acele zece parohii să fie date Ordinului “in perpetuum”, dar în decretul de înfiinţare canonică au fost omise aceste cuvinte. Astăzi, Provincia “Sfântul Iosif” a Ordinului Fraţilor Minori Conventuali din România, are pe teritoriul Diecezei de Iaşi 12 convente, coordonate de Curia provincială stabilită la Bacău: Conventul “Sfântul Iosif, soţul Preacuratei Fecioare Maria” din Bacău, Conventul “Sfântul Iosif Muncitorul” din Buruieneşti, Conventul “Regina Sfântului Rozariu” din Cacica, Conventul “Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galaţi, Conventul “Naşterea Sfintei Fecioare Maria” din Hălăuceşti, Conventul “Naşterea Sfintei Fecioare Maria” din Huşi, Conventul “Sfântul Andrei, Apostol” din Luizi-Călugăra, Conventul “Adormirea Maicii Domnului” din Nisiporeşti, Conventul “Preasfânta Treime” din Prăjeşti, Conventul “Sfântul Anton de Padova” din Roman, Conventul “Sfântul Francisc din Assisi” din Roman şi Conventul “Trupul şi Sângele Domnului” din Târgu Trotuş. Provincia dispune de o Casă de noviciat – la Prăjeşti, o Casa de postulandat – la Viişoara (Neamţ), un Seminar Liceal şi un Institut Teologic, ambele la Roman. Numărul fraţilor franciscani conventuali care activează în Dieceza de Iaşi (preoţi, diaconi şi fraţi călugări) se apropie de cifra 100.

Provincia “Sfântul Iosif” a deschis în ultimii ani mai multe comunităţi şi în afara Diecezei de Iaşi: Bucureşti, Proconventul “Sfântul Bonaventura”; Carei, Conventul “Sfântul Anton de Padova”; Chişineu-Criş, Comunitatea “Adormirea Maicii Domnului”; Crevedia, Comunitatea “Sfântul Iosif Muncitorul”; Oradea, Conventul “Sfânta Maria”; Pârâul Rece, Casa filială “Preasfânta Treime” şi Casa de Postulandat; Rîşcani, Casa filială “Sfântul Francisc şi Divina Milostivire”; Baia Mare, L’Aquila, Campobasso, Cortona, Gabicce Mare, Roma, Grabenstatt, Bergen, Chieming etc. Numătul total al fraţilor franciscani ai Provinciei “Sfântul Iosif” din România depăşeşte numărul de 300. Actualul ministru provincial, ales la 19 iunie 2020, este pr. Damian-Gheorghe Pătraşcu.

* * *

ORDINUL IEZUIT sau Societatea lui Isus a fost fondat de Sfântul Ignaţiu de Loyola, în ziua de 27 septembrie 1540, fiind un ordin religios care şi-a început activitatea pe teritoriul actualei Dieceze de Iaşi la câţiva ani de la moartea acestuia. Prin decretul Regimini Militantis Ecclesiae, Papa Paul al III-lea a aprobat şi binecuvântat noul ordin călugăresc, împreună cu toate structurile care au fost constituite ulterior. La 8 aprilie 1541, preotul Ignaţiu de Loyola a fost numit primul superior general al ordinului. După această clarificare organizatorică, “Ignaţiu şi prietenii săi merg în pelerinaj la cele şapte biserici din Roma, după care depun profesiunea solemna în bazilica «Sfântul Paul din afara zidurilor»”.

În anii care au urmat imediat după aprobarea înfiinţării Societăţii lui Isus, Ignaţiu şi colaboratorii săi au redactat Constituţiile şi au finalizat textul Exerciţiilor spirituale, aprobat în anul 1548 de Papa Paul al III-lea. În anul 1549 mai mulţi “fraţi iezuiţi” au demarat proiectele de întemeiere a Colegiului Roman, inaugurat doi ani mai târziu sub coordonarea Papei Iuliu al III-lea (1550-1555). Acelaşi papă a recunoscut şi reîntărit Constituţiile şi Regulile Societăţii lui Isus, având şi un cuvânt hotărâtor, în anul 1552, când Ignaţiu de Loyola s-a opus ferm dorinţei unor “prieteni” de a dizolva ordinul şi de a-l integra în alte congregaţii tradiţionale din cadrul Bisericii Catolice.

În anul 1553, “obligat fiind de colegii săi, Ignaţiu dictează memoriile sale, cunoscute sub numele de «Autobiografie»” Trei ani mai târziu, sănătatea fondatorului Societăţii lui Isus se agravează, situaţie ce-l determină să se retragă într-o casă de pe Colina Aventino de lângă Roma. Acolo a murit în ziua de 31 iulie 1556, dată la care ordinul avea peste 1.000 de membri.

La moartea fondatorului, iezuiţii erau deja răspândiţi nu numai în Italia, ci şi în diferite alte ţări din Europa, Africa, America şi Orientul Îndepărtat. Se cuvine să amintim aici deschiderea misionară pe care a dobândit-o acest ordin prin exemplul dat de “fraţii” Francisc Xaveriu, Alexandru Valignano, Robert de Nobili, Petru Claver, Eusebiu Chino şi alţii. Fiind implicaţi în diverse sectoare pastorale şi didactice, iezuiţii s-au răspândit foarte repede. Cu toate că membrii acestui ordin erau riguroşi selectaţi, numărul candidaţilor creştea mereu, ceea ce aducea Societăţii lui Isus un prestigiu deosebit, dar şi o activitate diversificată şi rodnică.

Ecoul succeselor pe care iezuiţii le aveau în diverse ţări ale Europei a ajuns şi la cunoştinţa principilor şi domnilor care stăpâneau în acele vremuri teritoriul de astăzi al României, chiar imediat după constituirea ordinului. Prima venire a iezuiţilor în partea nord-vestică a ţării noastre a fost consemnată în anul 1561. Se ştie că în acea vreme, în teritoriile maghiare ocupate de turci, episcopii catolici nu au mai putut să-şi ocupe vechile reşedinţe. Astfel, mitropolitul din Esztergom (Gran) a trebuit să-şi mute reşedinţa la Târnava. În anul 1554, pentru acest scaun a fost numit arhiepiscop Nicolae Olahus (1493-1568), fost secretar al reginei Maria a Ungariei. Acesta, în anul 1561, îi cheamă aici pe iezuiţi, iar după cinci ani deschide primul seminar din ţară. După anul 1570, din cauza conjuncturii politice, misionarii iezuiţi au părăsit Transilvania, dar numai pentru o scurtă perioadă de timp, urmând să revină după aproape un deceniu.

În vara anului 1579, principele Ştefan Bathory a cerut conducerii Ordinului Iezuit să trimită mai mulţi fraţi în Transilvania întrucât intenţiona să deschidă un colegiu la Cluj. Analizând bine situaţia, misionarii iezuiţi au ajuns din nou oficial pe teritoriul României în ziua de 20 octombrie 1579. Principele Bathory le-a dăruit cele necesare pentru amplasare şi trai, stabilindu-le reşedinţa la Manastur, un sat foarte aproape de târgul Cluj. Doi ani mai târziu, în 1581, proiectul principelui a devenit realitate deoarece s-a deschis la Cluj primul colegiu de pe teritoriul României, care a devenit ulterior sediul unei universităţii, cu facultăţi de teologie, filosofie şi drept. În acelaşi an, iezuiţii şi-au deschis o casă şi în oraşul Alba-Iulia, cu intenţia clară de a deschide şi o şcoală, ceea ce s-a realizat în anul 1585. Între timp, în anul 1584, iezuiţii au reuşit să deschidă o casă şi în oraşul Oradea.

Deşi aveau o activitate rodnică în toate oraşele unde aveau case şi instituţii de învăţământ, din cauza expansiunii calvinilor, iezuiţii au fost siliţi în anul 1588 să-şi înceteze activitatea în Transilvania. Profitând de bunătatea şi deschiderea culturală a domnului Petru Şchiopul (1574-1579; 1582-1591), ei se refugiază în Moldova, mai exact în oraşul Cotnari, aşa cum vom analiza mai pe larg în secţiunea ulterioară. Starea conflictuantă dintre catolicii şi calvinii din Transilvania nu a durat decât vreo opt ani, după care preoţii iezuiţi sunt rechemaţi să continue activitatea didactică pe care au început-o în oraşele amintite mai sus. Mai mult, în anul 1593 au reuşit să deschidă un nou colegiu în oraşul Odorheiu Secuiesc.

Imediat după unirea românilor, realizată de Mihai Viteazul în anul 1600, fiind influenţat de diverse curente occidentale ostile Societăţii lui Isus, principele Gabriel Bathory caută motive pentru a stopa activitatea acestora. Expulzarea lor s-a realizat totuşi în anul 1610, dar pentru a scurtă perioadă de timp. Revenind în Transilvania, în anul 1615 iezuiţii au reînfiinţat colegiile din Cluj şi Alba-Iulia, care vor avea o existenţă mult mai lungă şi mai prolifică. Spunem mai lungă şi nu foarte lungă, deoarece în anul 1652 a avut loc a treia expulzare a iezuiţilor din Transilvania, promotorul acestei acţiunii fiind principele Rakaczy Istvan.

Ca şi în anul 1588, iezuiţii şi-au găsit refugiul în Moldova, unde episcopul de la Bacău şi domnul le încredinţează doua parohii centrale, Cotnari şi Iaşi, cu perspectiva ca în aceste oraşe să deschidă şi instituţii de învăţământ. Aceste proiecte s-au realizat rapid, dar iezuiţii au fost nevoiţi să se retragă şi din Moldova, în anii 1672 şi 1683, din cauza invaziei turcilor.

Cum aminteam mai sus, imediat după înfiinţarea Societăţii lui Isus, prin Moldova au trecut mai mulţi misionari iezuiţi care se îndreptau fie spre Polonia, fie spre ţările din Orientul Îndepărtat. Unii dintre ei treceau repede, îndreptându-se spre locurile de destinaţie, dar alţii zăboveau zile întregi prin comunităţile catolice din această zonă. Dintre aceştia din urmă îi amintim pe preoţii: Thabuc Fegedin – care a reuşit prin câteva predici să-i readucă la religia catolică pe unii locuitori din “Huşi, Trotuş, Roman şi în cinci sate din jurul acestuia”, Iuliu Mancinelli şi Francisc Pastis de Candia – care au străbătut Moldova în ultimele două decade ale secolului al XVI-lea şi cărora li s-a propus să rămână aici mai mult timp, oferindu-li-se “şansa de a fi numiţi episcopi”.

Documentele care ne sunt accesibile şi relatările “călătorilor străini” au scos la iveală diverse iniţiative ale boierilor din Moldova de a-i chema pe iezuiţi în teritoriile pe care le posedau pentru a asigura asistenţa pastorală a credincioşilor de religie catolică, a căror comunităţi au fost decimate de calvini şi husiţi întrucât nu aveau preoţi catolici. Astfel, putem aminti data de 5 septembrie 1587, când postelnicul Brutti a scris nunţiului Hanibal de Capua, arhiepiscop de Napoli, cerându-i să trimită în Moldova preoţi iezuiţi “pentru cei 15.000 de catolici din ţară”. Aceştia trebuiau să cunoască limba moldovenească, germana şi maghiara. Întrucât aceste cerinţe erau greu de îndeplinit, dorinţa postelnicului nu a putut fi îndeplinită.

Stabilirea propriu-zisă a iezuiţilor pe teritoriul Moldovei a fost consemnată în anul 1588, când domnul Petru Şchiopul permite misionarilor alungaţi din Transilvania să rămână pe teritoriul de la estul Carpaţilor. Aceştia erau: Stanislau Warszewicz, Ioan Kunig şi Justin Raab. Domnul intenţiona ca prin activitatea lor să realizeze un climat ecumenic între ortodocşii şi catolicii din Moldova, sperând chiar să se ajungă la “o unire în credinţă”, pentru a stârpi husitismul din Moldova. În acest sens, domnul Petru Şchiopul (1574-1579; 1582-1591) i-a rugat pe iezuiţi ca în perioada Postului Mare din anul 1589 să meargă în localităţile în care trăiau catolici şi să predice “legea care trebuia păzită aşa cum o păzeau bunii şi străbunii voştri”, adică cea catolică. În modul acesta, membrii Societăţii lui Isus care activau în Moldova au reuşit să stagneze progresul protestantismului şi să iniţieze chiar o muncă susţinută de a-i readuce pe credincioşii separaţi la unirea cu Biserica Catolică, fapt concretizat numai într-o parte a Transilvaniei abia către anul 1700.

Fiind susţinuţi de domn, de sfetnicul Bartolomeu Brutti şi de mitropolitul Sucevei, Gheorghe Movilă, având aprobarea cardinalului Aldobrandini, cei trei iezuiţi din Moldova au iniţiat chiar un plan care prevedea înfiinţarea unei episcopii catolice sufragane celei de Lemberg, cum fusese şi cea de Baia, şi a unui seminar pentru clerul indigen la Cotnari. Acest plan, nu a fost dus la desăvârşire deoarece în anul 1591 domnul Petru Şchiopul a fost înlăturat.

Deşi se bucurau de simpatia şi ocrotirea domnilor Moldovei, fiind în număr foarte mic, iezuiţii n-au reuşit să aibă o arie mare de răspândire în Moldova. Mai mult, sub domnia lui Ieremia Movilă (1595-1600), cei “15.000 de catolici din Moldova, în cea mai mare parte saşi şi unguri” sunt ocrotiţi de domn, situaţie ce permite venirea pe aceste meleaguri a călugărilor franciscani de la Pera Constantinopolului. Constatând deschiderea acestui domn faţă de catolici, Sfântul Scaun a decis înfiinţarea Episcopiei de Bacău, fapt concretizat la 17 septembrie 1607, când Papa Paul al V-lea (1605-1621) îl numeşte pe episcopul Ieronim Arsengo. Dintre episcopii care s-au perindat la conducerea acestei episcopii, pusă sub coordonarea Fraţilor Minori Conventuali, unii nici nu au fost în ea, iar alţii au vizitat-o foarte rar. Această situaţie l-a determinat pe Papa Alexandru al VII-lea (1655-1667) să-i oblige pe ierarhi să rămână la sediul episcopiei. Întrucât nici această dispoziţie nu a dat rezultatul scontat, Sfântul Scaun a trimis numeroşi vizitatori apostolici. Printre cei care au vizitat comunităţile catolice din Moldova au fost doar foarte puţini iezuiţi, ceea ce a făcut ca influenţa lor să nu fie prea evidentă, în afară de câteva cazuri sporadice. Această realitate ne determină ca în continuare să surprindem doar aspecte fragmentare din cadrul istoriei catolicismului în Moldova şi anume acelea în care misionarii iezuiţi au avut un rol primordial.

Pe lângă cele consemnate mai sus, trebuie să amintim că prin înfiinţarea Misiunii Fraţilor Franciscani din Moldova, la 25 aprilie 1623, sub conducerea Congregaţiei De Propaganda Fide, Moldova a fost scoasă de sub influenţa Poloniei. Totuşi, nobilii polonezi “căutau mereu sectoare noi de influenţă şi menţinerea misiunii iezuiţilor (polonezi) la Iaşi şi Cotnari”. Sub influenţa lor, domnii Moldovei au acceptat ca pe teritoriul Moldovei să sosească şi alţi misionari iezuiţi, majoritatea de origine poloneză. Voievozii Moldovei le-au acordat diferite privilegii şi scutiri astfel încât au putut constitui două centre puternice: la Cotnari şi Iaşi. Aceste două parohii le-au fost recunoscute iezuiţilor şi în cadrul sinoadelor diecezane de la Cotnari (1642) şi Bacău (1663).

Analizând în ansamblu activitatea misionarilor iezuiţi după aceste evenimente, considerăm oportună tratarea separată a patru aspecte: activitatea pastorală a iezuiţilor în diverse parohii din Moldova, rolul iezuiţilor în Şcoala de la Cotnari, activitatea desfăşurată de misionarii iezuiţi în şcolile din Iaşi şi activitatea formativă desfăşurată în cadrul Seminarului diecezan din Iaşi. Dar despre aceste evenimente şi perioade istorice, sperăm, în alte articole.

* * *

Exprimaţi-vă opinia