Mergeţi, spre noi maluri!

de cardinal Reinhard Marx
arhiepiscop de München şi Freising (Germania)

“Dacă era modernă, aşa de absorbită să dezvolte şi să proiecteze egalitatea şi libertatea, vrea să înfrunte bine provocările care ne aşteaptă, de acum înainte trebuie să adauge fraternitatea, cu tot atât elan şi tenacitate. Fraternitatea va da libertăţii şi egalităţii locul lor corect în simfonie” (pag. 11). Pun acest citat, luat din cartea Să visăm din nou (14) a Papei Francisc, care a trezit mare atenţie în toată lumea, la începutul reflecţiei mele despre enciclica Fratelli tutti, prezentată în octombrie. Aleg această idee de reflecţie pentru că, printre altele, cu publicarea apropiată a unei enciclice şi apoi a unei cărţi, Papa Francisc clarifică poziţia sa în mod convingător şi prin acţiunea sa: el se adresează – aşa cum spune în mod expres şi enciclica – tuturor oamenilor, întregii lumi. Enciclica, şi încă mai mult cartea, adună primele reflecţii şi alte gânduri ale Papei Francisc în faţa pandemiei de coronavirus, care continuă să ţină lumea cu suflarea tăiată şi care va avea incidenţă asupra vieţii noastre – personale, sociale şi drept comunitate mondială – şi “după-covid”.

Într-un anumit sens, cu cartea sa Să visăm din nou Papa Francisc desfăşoară un soi de lucrare de traducere a enciclicei. Aproape pare că vrea să se asigure ca toţi să înţeleagă cu adevărat că doreşte să depăşească graniţe şi în pontificatul său, invitându-ne să acţionăm asemenea lui în respectivele noastre domenii de responsabilitate. Această temă de bază este sugerată deja de primul titlu din Fratelli tutti, care este “Fără graniţe” (Fratelli tutti, nr. 3).

Cu enciclica Laudato si’, Papa Francisc se inserează clar în tradiţia doctrinei sociale catolice şi se leagă cu Sfântul Francisc de Assisi, mai ales cu invitaţia sa la o iubire “care merge dincolo de barierele geografiei şi spaţiului” (Fratelli tutti, nr. 1). În acest sens, un semnal deosebit de puternic din Fratelli tutti este cu siguranţă referinţa sa la întâlnirea cu marele imam Ahmad Al-Tayyeb la Abu Dhabi în 2019 şi la Documentul despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi convieţuirea comună. Cu această referinţă, Papa Francisc subliniază din nou că religiile nu trebuie să folosească pentru a dezbina şi a întări ideologiile, ci să fie toate în slujba unicei familii umane, şi respinge în mod clar orice tentativă fundamentalistă de a instrumentaliza religia pentru propriile scopuri.

Desigur, Fratelli tutti poate să fie citită ca sumă a ceea ce a fost până acum pontificatul Papei Francisc, ca sumă a ceea ce el vrea să scrie în albumul lumii precum şi al Bisericii însăşi. Făcând referinţă la enciclica Papei Benedict al XVI-lea Caritas in veritate, care la rândul său face referinţă puternic la Populorum progressio a lui Paul al VI-lea, Papa Francisc îndeamnă Biserica să fie la înălţimea rolului său public şi să se pună “în slujba promovării omului şi a fraternităţii universale” (Caritas in veritate, nr. 11). Şi Fratelli tutti se inserează în lunga tradiţiei a vestirii sociale a Bisericii şi duce înainte în mod coerent ideea dezvoltării integrale a persoanei.

Din primele voci critice despre Fratelli tutti s-a observat că fraternitatea socială nu este o categorie clasică a doctrinei sociale, şi că acest concept al solidarităţii şi dreptăţii sociale este suficient aşa cum este definit aici, că nu are nevoie de alte noţiuni. Solidaritatea, aşa cum explică şi Compendiul de doctrină socială a Bisericii, este un principiu social ordonator şi o virtute morală care “ajunge la rangul de virtute socială fundamentală pentru că se situează în dimensiunea dreptăţii, virtute […] prin excelenţă” (nr. 193). Ca şi Caritas in veritate, şi Fratelli tutti întăreşte principiul etico-social al solidarităţii care, întocmai, nu se epuizează în faptul de a fi o categorie care este necesară din punct de vedere juridic şi, dacă este necesar, este garantată din punct de vedere social, ci formulează şi cere în mod fundamental bunăvoinţă faţă de toţi. Fraternitatea socială reia o categorie fundamentală filozofică a bunăvoinţei, prieteniei, aşa cum este descrisă de exemplu şi de Aristotel în Etica Nicomachea, ca gentileţe cu care din principiu mergem în întâmpinarea celorlalţi cu o atitudine de amabilitate, acceptare şi atenţie. De fapt, fără această prietenie nu poate există o adevărată înţelegere a celuilalt, care este una din bazele bunei convieţuiri între persoane.

De fapt, Papa Francisc scrie în albumul timpului nostru un lucru care are o valenţă universală şi atemporală, cu privire la care din principiu toate persoanele de bunăvoinţă ar trebui să fie de acord: “A ne apropia, a ne exprima, a ne asculta, a ne privi, a ne cunoaşte, a încerca să ne înţelegem, a căuta puncte de contact, toate acestea se rezumă în verbul «a dialoga»” (Fratelli tutti, nr. 198). Sunt foarte recunoscător că Papa Francisc cu enciclica sa pune încă o dată în prim plan această atitudine în aparenţa atât de clară pentru a trata cu ceilalţi, adică disponibilitatea la dialog, oferind în acest mod, chiar într-un timp în care populismele, naţionalismele şi ideologiile se întăresc, o orientare care, întocmai, nu evidenţiază ceea ce dezbină, ci caută mereu ceea ce uneşte, ceea ce este în comun. Însă pentru această atitudine este necesar mereu consensul liber de a accepta şi a respecta diversitatea tuturor persoanelor. După părerea mea acesta este “bunul simţ” necesar pentru a depăşi, sau în cel mai bun dintre cazuri pentru a evita, diviziunea în interiorul statelor şi al societăţilor, dar şi la nivel mondial. De fapt, văd acelaşi pericol pe care-l vede Papa Francisc în Să visăm din nou: “Lipsa unui dialog sincer în cultura noastră publică face tot mai dificil să se genereze un orizont împărtăşit spre care să ne îndreptăm toţi împreună” (pag. 87).

Orizontul comun indică direcţia plină de speranţă pentru a putea înzestra “casa comună a creaţiei” în mod favorabil şi pentru binele tuturor oamenilor, pornind de la o viziune pozitivă despre persoană, de la o antropologie înrădăcinată în credinţa în Dumnezeu Creatorul (cf. Laudato si’, nr. 13). Pe urmele enciclicei Laudato si’, în noua sa enciclică Papa Francisc îndeamnă la o schimbare de mentalitate care trebuie să conducă la o nouă idee de progres al omenirii în faţa crizelor existenţiale din toată lumea. În Să visăm din nou vorbeşte chiar despre “pandemiile oculte din această lume” (pag. 10), cum sunt foamea, violenţa şi schimbarea climatică pe care, în potenţialul lor ridicat de criză, trebuie să le depăşim în mod fratern şi sustenabil ca unică familie a umanităţii.

Deci “casa comună a creaţiei” nu poate să fie definită în modalitatea diviziunii, ci pornind de la orientarea spre binele comun, care nu este înţeles numai în mod formal şi material. Originile principiului binelui comun dăinuie din antichitatea greacă şi continuă să fie foarte eficiente şi în doctrina socială a Bisericii. Papa Francisc reia acest principiu deja în Laudato si’, corelând cu el principiile sociale de personalitate, solidaritate şi subsidiaritate, recompunând ca să spunem aşa caleidoscopul doctrinei sociale a Bisericii pornind de la Rerum novarum din 1891. Laudato si’ defineşte, ca şi Conciliul al II-lea din Vatican, binele comun ca “ansamblul condiţiilor de viaţă socială care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea” (Gaudium et spes, nr. 26).

Însă exigenţa de fraternitate şi de dialog în Fratelli tutti este adresată şi Bisericii însăşi, care drept comunitate de persoane nu este imună de tentaţiile egoismului şi individualismului, a abuzului de putere, a ideologizării şi a fundamentalismului. Biserica nu este imună de toate acestea nici de relaţiile intra-ecleziale nici în raportul său cu lumea. Şi în Biserică este nevoie de dialog!

Tentaţia destrămării eului, a sinelui, este cunoscută şi în tradiţia biblică, aşa cum reiese în mod extraordinar în Fratelli tutti în cateheza despre parabola bunului samaritean. Despre cei care trec la distanţă de persoana rănit Papa Francisc spune: “erau persoane religioase […]; arată că faptul de a crede în Dumnezeu şi de a-l adora nu garantează faptul de a trăi aşa cum îi place lui Dumnezeu” (Fratelli tutti, nr. 74).

Şi experienţele de abuz şi violenţă în cadrul Bisericii au arătat în mod dureros – mai ales persoanelor lovite – cât de periculoasă poate să fie puterea atunci când aceia care exercită o funcţie sau o responsabilitate nu păstrează conştiinţa limitelor puterii lor şi dacă puterea nu este controlată, atunci când demnitatea persoanei este ignorată sau lezată. Am învăţat, şi trebuie să continuăm să insistăm asupra acestui lucru, că este nevoie de un nou mod de a gândi care să nu fie orientat spre interesele de autoconservare a unora, ci spre binele întregului popor al lui Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie de forţa dialogului.

Un fundament esenţial al acestei atitudini reînnoite, care are rădăcini biblice, este ideea de Biserică sinodală, principiul antic al sinodalităţii pe care Papa Francisc îl reia şi în cartea sa Să visăm din nou: “Am voit să reînsufleţesc acest principiu antic nu numai pentru binele Bisericii, ci ca slujire adusă unei umanităţi care este aşa de des blocată de discordii paralizante” (pag. 93). Totuşi, pentru a fi credibilă în această slujire adusă umanităţii, deci pentru a pregăti calea pentru vestea cea bună a lui Dumnezeu, Biserica trebuie, în mod analog, să se orienteze spre asta şi în raporturile sale intra-ecleziale. Mai este mult de făcut în acest domeniu.

Cu Fratelli tutti şi Să visăm din nou, Papa Francisc vrea încă o dată să aprofundeze şi să lărgească orizontul vestirii şi al acţiunii Bisericii: este o privire mai ascuţită faţă de periferiile umanităţii, ale modului de a fi lume şi de a fi Biserică. Şi probabil că este motivat şi de dorinţa de a conduce dezbaterile necesare în cadrul Bisericii în aşa fel încât să nu întunece privirea asupra a ceea ce este important şi semnificativ pentru persoană şi umanitate în general. La bază este întrebarea centrală a motivului pentru care există Biserica. Şi răspunsul Papei Francisc este la fel de central şi clar: Biserica nu există pentru ea însăşi, ci pentru ca toţi oamenii să aibă speranţa care provine din iubirea lui Dumnezeu însuşi! Pornind de la centrul credinţei, adică Întruparea, Crucea şi Învierea, Biserica este instrument al unităţii tuturor oamenilor. Asta trebuie să ne facă să scriem în album de către Papa Francisc cu Fratelli tutti.

(După L’Osservatore Romano, 9 ianuarie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia