Vrei să te joci?

De Giovanni Cesare Pagazzi

Trei oameni distinşi sau un personaj unic? Aceasta este enigma din Adoraţia magilor de Gentile da Fabriano. Înţelepţii veniţi din Răsărit sunt trei persoane diferite: un tânăr, unul la jumătatea vârstei şi un bătrân; ca şi cum ar semnifica diferitele perioade ale vieţii, toate capabile să-l recunoască şi să-l cinstească pe Dumnezeul prunc. Şi totuşi, un detaliu sugerează o altă lectură posibilă: piciorul drept al tânărului calcă peste mantia celorlalţi doi, ca şi cum ar fi centrul unui sfert de roată care-i are ca raze pe cei trei magi. Nu numai atât: ei apar ca fotograme ale unei singure mişcări care porneşte de la postura dreaptă a tânărului, trece prin cea înclinată a adultului pentru a ajunge la prosternarea bătrânului. Suntem în faţa arcului unei vieţi unice, desenat graţie a trei întâlniri emblematice cu Dumnezeul prunc.

Tânărul pare un comentariu la Psalmul 8, atribuit de psaltire lui David. La întrebarea “Ce este omul?” se răspunde “Un rege!”, “încoronat cu glorie şi cinste”. Cu coroana pe cap, fără barbă crescută, elegant, stând în picioare, conştient de propria frumuseţe şi vitalitate, având viitorul înainte, servit şi respectat: un servitor este îngenuncheat la picioarele sale pentru a-i scoate pintenii (el nu-l învredniceşte cu o privire). Ţine bine ridicat darul pe care-l oferă, prezentând atât cât poate, atât cât are şi, mai ales, atât cât dă.

Cel la jumătatea vârstei este aplecat. Barba a crescut. Povara vieţii i-a gârbovit statura. Desigur, încă este un rege, însă îşi dă jos coroana. Deşi este mai înaltă şi bogată decât cea tinerească, pare un însemn nepotrivit pentru doliile şi pentru pierderile suferite, pentru urcuşurile şi coborâşurile de succese şi retrageri, de proiecte şi dezamăgiri, manii şi melancolii. Cu alte cuvinte: moartea a început deja să bată la uşa sa şi acel “toc-toc” este tot mai insistent. În Psalmul 144, David îşi pune aceeaşi întrebare: “Ce este omul?”. Însă răspunsul se schimbă: “Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece”. Spre deosebire de odinioară, nu mai este convins de valoarea a ceea ce aduce şi dăruieşte; probabil că nu este aşa de important aşa cum credea, aşa încât darul său este în poziţie mai discretă, ascunsă. Atenţie la cel la jumătatea vârstei!

Ca bătrân a depus de acum coroana, revelând chelia sa. Emblema regalităţii este aşezată pe pământ, ca genunchii săi şi mâinile sale; din acel pământ a fost luat şi în el urmează să se întoarcă. Darul său preţios a dispărut, redus la obiect de comentariu a două femei, dar nu este luat în considerare de Sfânta Familie. Pruncul pare dezinteresat de dovada de generozitate a regelui. Vrea numai să se joace; şi se joacă, plin de simpatică ironie, cu chelia bătrânului. Când era tânăr, regele era servit în genunchi. Acum el este îngenuncheat. Mai mult: este în “patru labe”, “de-a buşilea”, exact cum merge un copil foarte mic. Este mişcarea corectă! Gestul unui adult care vrea să se joace cu un prunc, pentru a se bucura de bucuria pe care o emană. Ori devenim ca pruncii ori este imposibil să ne jucăm cu pruncii: este necesar să ne mişcăm ca şi ei, să vorbim ca şi ei, să ne supunem regulilor lor şi fanteziei lor. Altminteri stăm cu ei, dar nu ne distrăm graţie lor. Şi bucuria pleacă. Pruncul se distrează, atingând capul chel al bătrânului şi acesta îl răsplăteşte sărutându-i picioruşele. În sfârşit, la capătul vieţii, a înţeles că merită să se joace. Şi cu cine.

(După L’Osservatore Romano, 5 ianuarie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia