Rugăciunea Angelus

13.12.2020, Vatican (Catholica) – Prima condiție a bucuriei creștine este „descentrarea de sine și punerea lui Isus în centru”, a spus Papa Francisc la rugăciunea „Îngerul Domnului” de astăzi. Pentru Biserica de rit latin este a treia duminică din Advent, Duminica Gaudete. Redăm alocuțiunea papală după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Invitația la bucurie este caracteristică timpului de Advent: așteptarea nașterii lui Isus, așteptarea pe care o trăim este bucuroasă, cam ca atunci când așteptăm vizita unei persoane pe care o iubim mult, de exemplu un prieten pe care nu îl vedem de mult timp, o rudă… Suntem în așteptare bucuroasă. Și această dimensiune a bucuriei reiese în special astăzi, a treia duminică din Advent, care se deschide cu îndemnul Sfântului Paul: „Bucurați-vă mereu în Domnul” (Antifonul de intrare; cf. Fil 4,4.5). „Bucurați-vă!” Bucuria creștină. Și care este motivul acestei bucurii? Că „Domnul este aproape” (v. 5).

Cu cât Domnul este mai aproape de noi, cu atât suntem în bucurie; cu cât El este departe, cu atât suntem în tristețe. Aceasta este o regulă pentru creștini. Odată un filozof spunea un lucru mai mult sau mai puțin așa: „Eu nu înțeleg cum se poate crede astăzi, pentru că aceia care spun că cred au o față de priveghi funebru. Nu dau mărturie despre bucuria Învierii lui Isus Cristos.” Atâția creștini cu acea față, da, față de priveghi funebru, față de tristețe… Însă Cristos a înviat! Cristos te iubește! Și tu nu ai bucurie? Să ne gândim un pic la aceasta și să spunem: „Eu, am bucurie pentru că Domnul este aproape de mine, pentru că Domnul mă iubește, pentru că Domnul m-a răscumpărat?” Evanghelia după Ioan ne prezintă astăzi personajul biblic care – exceptându-i pe Sfânta Fecioară Maria și pe Sfântul Iosif – cel dintâi și mai mult a trăit așteptarea lui Mesia și bucuria de a-l vedea venind: vorbim desigur despre Ioan Botezătorul (cf. In 1,6-8.19-28).

Evanghelistul îl introduce în manieră solemnă: „A venit un om trimis de Dumnezeu […]. A venit ca să dea mărturie despre lumină” (v. 6-7). Botezătorul este primul martor al lui Isus, cu cuvântul și că dăruirea vieții. Toate Evangheliile concordă în a arăta cum și-a realizat misiunea indicându-l pe Isus drept Cristos, Trimisul lui Dumnezeu promis de profeți. Ioan era un lider al timpului său. Faima sa s-a răspândit în toată Iudeea și dincolo de ea, până în Galileea. Însă el nu a cedat nici măcar o clipă ispitei de a atrage atenția asupra sa: el orienta întotdeauna spre Cel care trebuia să vină. Spunea: „Eu nu sunt vrednic să îi dezleg cureaua încălțămintei” (v. 27). Semnalându-l mereu pe Domnul. Ca Sfânta Fecioară Maria: îl semnalează mereu pe Domnul: „Faceți ceea ce vă va spune.” Întotdeauna Domnul în centru. Sfinții în jur, semnalându-l pe Domnul. Și cine nu îl semnalează pe Domnul, nu este sfânt! Iată prima condiție a bucuriei creștine: descentrarea de sine și punerea lui Isus în centru. Aceasta nu este alienare, pentru că Isus este efectiv centrul, este lumina care dă sens deplin vieții fiecărui bărbat și femei care vine în această lume. Este același dinamism al iubirii, care mă face să ies din mine însumi nu pentru a mă pierde, ci pentru a mă regăsi în timp ce mă dăruiesc, în timp ce caut binele celuilalt.

Ioan Botezătorul a parcurs un drum lung pentru a ajunge să îl mărturisească pe Isus. Drumul bucuriei nu este o plimbare. Este nevoie de muncă pentru a fi mereu în bucurie. Ioan a părăsit toate, încă de tânăr, pentru a-l pune pe Dumnezeu pe primul loc, pentru a asculta cu toată inima și cu toate forțele Cuvântul său. Ioan s-a retras în deșert despuindu-se de orice lucru superfluu, pentru a fi mai liber să urmeze vântul Duhului Sfânt. Desigur, unele trăsături ale personalității sale sunt unice, irepetabile, care nu pot fi propuse tuturor. Însă mărturia sa este paradigmatică pentru oricine vrea să caute sensul propriei vieți și să găsească adevărata bucurie. Îndeosebi, Botezătorul este model pentru cei care în Biserică sunt chemați să îl vestească altora pe Cristos: pot face aceasta numai în dezlipirea de ei înșiși și de mondenitate, nu atrăgând persoanele la ei, ci orientându-le spre Isus. Aceasta este bucuria: a orienta spre Isus. Și bucuria trebuie să fie caracteristica credinței noastre. Chiar și în momentele întunecate, acea bucurie interioară, de a ști că Domnul este cu mine, că Domnul este cu noi, că Domnul este înviat. Domnul! Domnul! Domnul! Acesta este centrul vieții noastre și acesta este centrul bucuriei noastre. Gândiți-vă bine astăzi: cum mă comport eu? Sunt o persoană bucuroasă care știe să transmită bucuria de a fi creștin, sau sunt mereu ca acei triști, așa cum am spun înainte, care par să fie la un priveghi funebru? Dacă eu nu am bucuria credinței mele, nu voi putea da mărturie și ceilalți vor spune: „Dar dacă credința este așa de tristă, mai bine să n-o am”.

Rugându-ne acum Angelus, noi vedem toate acestea realizându-se pe deplin în Fecioara Maria: ea a așteptat în tăcere Cuvântul de mântuire al lui Dumnezeu; l-a ascultat, l-a primit, l-a zămislit. În ea Dumnezeu s-a făcut aproapele. Pentru aceasta Biserica o numește pe Maria „Pricina bucuriei noastre”.

Exprimaţi-vă opinia