Rugăciunea Angelus

20.09.2020, Vatican (Catholica) – „Este mai bine cu o Biserică accidentată, pentru a ieși, pentru a vesti evanghelia, decât o Biserică bolnavă de închidere”, a spus Papa Francisc astăzi, reluând o idee formulată și cu alte ocazii. Prilejul reiterării a fost pericopa evanghelică de astăzi din ritul latin, care arată „stilul” lui Dumnezeu: mereu în ieșire. Iată alocuțiunea papală de la rugăciunea „Îngerul Domnului”, după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro.

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Pagina evanghelică de astăzi (cf. Mt 10,1-16) relatează parabola lucrătorilor chemați cu ziua de stăpânul viei. Prin această relatare, Isus ne arată modul surprinzător de a acționa al lui Dumnezeu, reprezentat de două atitudini ale stăpânului: chemarea și recompensa. Înainte de toate chemarea. De cinci ori stăpânul unei vii iese în piață și cheamă să lucreze pentru el: la șase, la nouă, la doisprezece, la trei și la cinci după-amiază. Este emoționantă imaginea acestui stăpân care iese în mai multe rânduri în piață ca să caute lucrători pentru via sa. Acel stăpân îl reprezintă pe Dumnezeu care îi cheamă pe toți și cheamă mereu, la orice oră. Dumnezeu acționează așa și astăzi: continuă să cheme pe oricine, la orice oră, pentru a invita să lucreze în Împărăția sa. Acesta este stilul lui Dumnezeu, pe care la rândul nostru suntem chemași să îl receptăm și să îl imităm. El nu stă închis în lumea sa, ci „iese”: Dumnezeu este mereu în ieșire, căutându-ne; nu este închis: Dumnezeu iese. Iese încontinuu în căutarea persoanelor, pentru că vrea ca nimeni să nu fie exclus de la planul Său de iubire.

Și comunitățile noastre sunt chemate să iasă din diferitele tipuri de „granițe” care pot să existe, pentru a oferi tuturor cuvântul de mântuire pe care Isus a venit să îl aducă. Este vorba de a ne deschide la orizonturi de viață care oferă speranță celor care rămân în periferiile existențiale și încă nu au experiment, sau au pierdut, forța și lumina întâlnirii cu Cristos. Biserica trebuie să fie ca Dumnezeu: mereu în ieșire; și atunci când Biserica nu este în ieșire, se îmbolnăvește de atâtea rele pe care le avem în Biserică. Și de ce sunt aceste boli în Biserică? Pentru că nu este în ieșire. Este adevărat că atunci când unul iese există pericolul unui accident. Însă este mai bine cu o Biserică accidentată, pentru a ieși, pentru a vesti evanghelia, decât o Biserică bolnavă de închidere. Dumnezeu iese mereu, pentru că este Tată, pentru că iubește. Biserica trebuie să facă același lucru: mereu în ieșire.

A doua atitudine a stăpânului, care reprezintă pe cea a lui Dumnezeu, este modul său de a-i recompensa pe lucrători. Cum plătește Dumnezeu? Stăpânul se înțelege cu „un dinar” (v. 2) cu primii lucrători luați dimineața. În schimb, celor care se adaugă după aceea le spune: „Ceea ce este drept vă voi da!” (v. 4). La sfârșitul zilei, stăpânul viei poruncește să se dea tuturor aceeași plată, adică un dinar. Cei care au lucrat încă de dimineață sunt mâniați și se plâng împotriva stăpânului, însă el insistă: vrea să dea maximul recompensei tuturor, și celor care au ajuns ultimii (v. 8-15). Întotdeauna Dumnezeu plătește maximul: nu rămâne la jumătate de plată. Plătește tot. Și aici se înțelege că Isus nu vorbește despre muncă și despre salariul just, are este o altă problemă, ci despre Împărăția lui Dumnezeu și despre bunătatea Tatălui ceresc care iese încontinuu ca să invite și plătește maximul la toți.

De fapt, Dumnezeu se comportă așa: nu privește la timp și la rezultate, ci la disponibilitate, privește la generozitatea cu care ne punem în slujba sa. Acțiunea sa este mai mult decât dreaptă, în sensul că merge dincolo de dreptate și se manifestă în har. Totul este har. Mântuirea noastră este har. Sfințenia noastră este har. Dăruindu-ne harul, El ne oferă mai mult decât merităm noi. Și atunci, cel care raționează cu logica umană, adică aceea a meritelor dobândite cu propria bravură, din cel dintâi ajunge cel din urmă. „Dar, eu am lucrat mult, am făcut mult în Biserică, am ajutat mult și mă plătesc la fel cu acela care a ajuns ultimul”. Să ne amintim cine a fost primul sfânt canonizat în Biserică: tâlharul cel bun. A „furat” cerul în ultimul moment al vieții sale: acesta este har, așa este Dumnezeu. Și cu noi toți. În schimb, cel care încearcă să se gândească la propriile merite, eșuează; cine se încredințează cu umilință milostivirii Tatălui, precum cel din urmă – ca tâlharul cel bun – ajunge primul (cf. v. 16).

Maria Preasfântă să ne ajute să simțim în fiecare zi bucuria și uimirea că suntem chemați de Dumnezeu ca să lucrăm pentru El, în ogorul Său care este lumea, în via Sa care este Biserica. Și să avem ca unică recompensă iubirea Sa, prietenia cu Isus.

Exprimaţi-vă opinia