În scrisoarea pastorală “Cinstirea episcopului Anton Durcovici, martir”, din 21 mai 2014, episcopul Petru Gherghel ne îndemna: “Să trăim ziua de 17 mai a fiecărui an ca pe o zi de mare bucurie, de profundă amintire şi de imbold continuu pe drumul nostru de credinţă”. De aceea, dorim să marcăm şi în acest an momentul istoric al beatificării episcopului Anton Durcovici, asociindu-l şi pe “fericitul mai mare cu 440 de zile”, Monseniorul Vladimir Ghika.

Deşi putem porni din anul 1954, de cel puţin şase ani, zilele de 16 şi 17 mai sunt strâns legate între ele prin două evenimente memorabile, pe care nu putem să le neglijăm: 16 mai 1954 – ziua morţii fericitului martir Vladimir Ghika (beatificat la Bucureşti, în ziua de 31 august 2013) şi 17 mai 1888 – ziua venirii pe acest pământ a fericitului martir Anton Durcovici (dată la care a şi fost beatificat, pe Stadionul Municipal din Iaşi, în anul 2014). Prin eforturile comune şi susţinute ale Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti şi ale Diecezei Romano-Catolice de Iaşi, viaţa, activitatea, eroismul slujirii şi moartea martirică ale acestor doi fericiţi au fost studiate, analizate şi propuse comisiilor Sfântului Scaun spre cercetare istorică şi teologică, concluziile fiind pecetluite prin proclamarea acestora ca martiri şi fericiţi ai Bisericii.

Ambii s-au născut în afara graniţelor Regatului României (la Constantinopol – Imperiul Otoman şi Bad-Deutsch Altenburg – Imperiul Austro-Ungar), au studiat filosofia şi teologia la universităţi renumite din Cetatea Eternă şi au fost hirotoniţi preoţi tot în străinătate (Paris, 1923 şi Roma, 1910), dar au desfăşurat un apostolat intens în România, activitate ce le-a fost curmată de autorităţile comuniste care au decis arestarea şi condamnarea lor la “moarte martirică”. Întrucât biografia acestor slujitori ai Bisericii ne este bine cunoscută, în cele ce urmează voi aduce în prim-plan reperele biografice pe care le comemorăm.

Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873, la Constantinopol, în familia de principi care a dat Moldovei şi Valahiei zece domnitori. După ce a studiat literatură şi drept, medicină şi istorie, ajunge la Roma unde studiază filosofie şi teologie. În anul 1902, a intrat oficial în Biserica Catolică şi va lucra toată viaţa în favoarea unităţii Bisericii. În tinereţe, l-a însoţit în misiunile diplomatice pe fratele său Dimitrie, fiind mereu gata să pună în practică idealuri caritative fără precedent în România. Le-a adus la Bucureşti pe surorile din Congregaţia “Fiicele Carităţii ale sfântului Vicenţiu de Paul” şi cu ele a pus bazele primului dispensar gratuit pentru săraci. A creat un serviciu de ambulanţe pentru victimele Răscoalei din 1907 şi a îngrijit soldaţii bolnavi în timpul Războiului din Balcani, ca şi în Primul Război Mondial. La 7 octombrie 1923, a fost hirotonit preot la Paris, unde a lucrat pentru străinii şi emarginaţii din cartierul Villejuif. Tot în favoarea lor a întemeiat şi Comunitatea “Sfântul Ioan” la Auberive. Graţie acestor iniţiative, a fost numit de către Sfântul Părinte protonotar apostolic şi membru al comisiilor de pregătire a Congreselor Euharistice. În această calitate a putut duce pe toate meridianele pământului mărturia credinţei şi a iubiri sale. Începând cu anul 1939, îl regăsim în România, unde rămâne chiar şi după anul 1947, când ştia că se apropie vremuri de suferinţă pentru compatrioţii săi şi putea pleca în altă ţară. Pentru că a susţinut comuniunea cu Roma a Bisericii Catolice din România a fost arestat, la 18 noiembrie 1952, şi condamnat un an mai târziu, la 24 octombrie 1953. După un an în care a mângâiat pe cei din închisoare, în ziua de 16 mai 1954, la ora 17.30, ca şi Isus pe cruce, şi-a încredinţat sufletul în mâinile Tatălui ceresc. E bine de precizat că, până în anul 2003 – când s-a găsit certificatul medical al decesului – data morţii a fost considerată 17 mai; astfel s-ar fi suprapus peste ziua naşterii lui Anton Durcovici.

Despre încarcerarea şi martiriul Monseniorului Ghika avem câteva declaraţii deosebite. Părintele Matei Boilă spunea că în închisoarea Jilava erau aproximativ 240 de oameni, dar niciodată nu a văzut “un om mai disponibil pentru caritate şi pentru a ajuta pe cei din jurul lui, decât acest om, având un singur plămân, abia mai suflând… De dimineaţa până seara, n-a existat niciodată un moment în care el să spună «nu» celor care veneau la el să-l întrebe… Era în permanenţă la dispoziţia celor din jurul lui”. Această disponibilitate l-a caracterizat întreaga viaţă. Un filosof francez spunea despre fericitul Vladimir Ghika: “Disponibil la toate apelurile care îl cheamă în slujba sufletelor, Mons. Ghika e mereu pe drum: dimineaţa în Congo, la amiază la Buenos Aires, pentru ceaiul de ora cinci la Tokio, dar ce spun eu? Iată-l la Calcutta, apoi la Melbourne. Şi mereu la Paris cu inima. Această uimitoare disponibilitate este aparenţa în mişcare a unei bunătăţi fără frontiere. Lungul păr alb şi chipul de fildeş ale acestui nepot al ultimului domnitor al Moldovei, hrănit cu literele franceze, ajuns preot al Bisericii Catolice Romane şi comisionar al tuturor operelor pioase, evocă, la toate răspântiile carităţii, imaginea unui sfânt Nicolae de stil modern, rezistent la toate intemperiile, curios să afle toate şi informat de toate, bucuros să treacă, pentru săracii lui Cristos, peste toate regulamentele şi barierele sistemelor şi ale egoismului oamenilor, aspru cu sine însuşi şi zorindu-se să aducă oricărei nefericiri un remediu potrivit”. Aceste trăsături au fost evocate şi de Jean Daujat: “Mons. Ghika a realizat în cel mai înalt grad, în viaţa sa, acea dăruire de sine totală, continuă către ceilalţi, fără a aştepta ceva în schimb: era întotdeauna în slujba tuturor nevoilor materiale şi spirituale ale aproapelui care i se înfăţişau, găsea de fiecare dată remediul potrivit cu o ingeniozitate uluitoare; pentru a ajuta pe cineva, avea resurse inepuizabile şi întreprindea ceea ce putea părea, omeneşte vorbind, imposibil – de exemplu, călătorii în ţinuturi îndepărtate sau demersuri chinuitoare. Nu l-am văzut niciodată răspunzând prin refuz unei cereri de ajutor material sau spiritual, de demers, de vizită, de deplasare, fie ea lungă şi grea. Nu părea grăbit, nerăbdător, măsurându-şi timpul: era mereu disponibil, pentru toţi, atâta timp cât era necesar, era cu fiecare ca şi cum nu ar fi trebuit să se ocupe decât de acela; găsea totuşi timpul să răspundă la toate apelurile”.

În închisoarea Jilava, Monseniorul Ghika a fost torturat de Securitate, batjocorit şi supus la simulări de spânzurare în pielea goală, atârnat în chingi metalice prin care trecea curent electric atât cât să nu moară repede. Ordinul de arestare a fost dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar indicaţiile de condamnare au fost scrise de ministrul de Interne, Alexandru Draghici. Marcel Petrişor, fost coleg de celulă, îşi aminteşte: “Dădea mâncarea celorlalţi… Aveai impresia că a coborât din icoane. Cu părul lui alb, cu barba alba, cu ochii albaştri, privirea senină… Era un sfânt sub ciomege”. Vladimir Ghika a fost acuzat de “complicitate la crima de înaltă trădare”, anchetat şi apoi judecat şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti în “Lotul Menges”.

Profesorul Costache Florea a lăsat o mărturie lungă despre suferinţele îndurate la închisoarea Jilava: “L-am cunoscut la începutul iernii lui 1952, în celula 12 din reduitul Jilavei. Parcă îl văd cum intra pe uşă cu legăturica sub braţ, puţin tulburat sufleteşte, de statură mijlocie şi subţire ca o trestie. Monseniorul spunea: Să nu ne lăsăm copleşiţi de suferinţele noastre, să căutăm să fim mai tari decât cei care sufăr alături de noi. E şi creştineşte, şi este şi româneşte. (…) Este interesant că acolo, în intimitatea noastră, când se oficia câte o slujbă religioasă, Monseniorul era cel care fixa preotul care să îndeplinească această sarcină şi să rostească o predică adecvată momentului. Atâta vibraţie era în tot ce spunea preotul şi atât de aproape sufleteşte ne simţeam unul de altul! Şi atât de multă linişte era în sufletele noastre în clipele acelea! (…) Într-o noapte geroasă, cu vânt puternic, avem o perchiziţie amănunţită. Suntem dezbrăcaţi la piele şi scoşi pe un coridor întunecat, prin care vântul îşi făcea de cap. Două ore am stat dezbrăcaţi pe acest coridor, în care timp un ofiţer de securitate a găsit în buzunarul Monseniorului ghimpele din coroana de spini a Mântuitorului şi i l-a confiscat. În sfârşit, ne-am îmbrăcat şi l-am ajutat şi pe Monsenior să se îmbrace. Tremura însă. Şi când s-a băgat sub pătură tremura. Rogojina de sub el era prea subţire. Toată noaptea a tremurat fără întrerupere. A doua zi Einsenbeisser ne alarmează: Moare Monseniorul! Sărim toţi în picioare, în timp ce Eisenbeisser bătea la disperare în uşă, cerând internarea Monseniorului la infirmerie. Şi Dumnezeu a vrut să găsim o bună înţelegere la ofiţerul de servici. L-am aşezat uşor pe Monsenior pe o pătură. Era aproape în comă. Aşa l-am evacuat la infirmerie”. Peste câteva zile a fost evacuat la infirmerie şi Mitroi Aurel, care l-a găsit în viaţă pe Monseniorul Ghika. Slăbise mult şi nu se putea înţelege ce spune. “Totuşi m-a recunoscut, relata peste ani Mitroi Aurel. Aşa s-a stins din viaţă prea bunul nostru Monsenior Vladimir Ghika, strănepotul aceluia care a murit pentru sfânta iubire de ţară. Şi dacă teologia este o ştiinţă pozitivă, cum spune Martin Heidegger, şi ca atare absolut diferită de filosofie, Monseniorul Vladimir Ghika, prin tot ce a făptuit şi a gândit în focul acelor ani grei, cum aşa de frumos vorbeşte bătrânul Marata, rămâne pentru noi o amintire sacră şi o lumină pe care încercăm sa o înălţăm peste veacuri”.

Anton Durcovici s-a născut, la 17 mai 1888, în localitatea Deutsch Altenburg (pentru a face deosebirea de localitatea din Ungaria “Altenburg-ul maghiar” şi pentru a exclude confundarea cu “Altenburg” din regiunea Horn), fiind al doilea fiu al soţilor Francisc Durkowitsch şi Maria Mittermaier. A fost botezat peste câteva zile, la 21 mai, în biserica locală cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, de preotul Josef Adolf Hall, naş fiind F. Mittermaier. Părintele Hall i-a păstorit pe catolicii din Parohia Deutsch Altenburg în perioada 1882-1890, fiind al 16-lea paroh al comunităţii. Putem preciza că Parohia Deutsch-Altenburg a fost înfiinţată în anul 1717, iar biserica “Marienkirche” a fost construită în anul 1028, la porunca regelui Ştefan al Ungariei.

Casa în care s-a născut Anton Durcovici a constituit un punct de atracţie, mai ales după anul 1988, când s-au comemorat 100 de ani de la naşterea acestuia. Cu acea ocazie, din iniţiativa parohului Josef Schrammel, s-a ridicat un monument din piatră şi s-a dat numele Strada Episcop Durcovici drumului care urcă spre biserică. Pe piatra comemorativă este gravată o mitră şi o cârjă episcopală, fiind scrise aceste cuvinte: “În acest loc a fost casa în care s a născut dr. Anton Durcovici, care a murit ca episcop de Iaşi pentru credinţă şi Biserică, într o închisoare comunistă, la 10 decembrie 1951”. Monumentul a fost sfinţit, în ziua de 14 mai 1988, de către cardinalul dr. Hans Hermann Groër, arhiepiscop de Viena. La această sfinţire au participat 11 preoţi din România, foşti elevi ai rectorului Anton Durcovici. După Liturghia pontificală, clerul şi poporul s au dus în procesiune solemnă, parcurgând strada Episcop Durcovici. Predica a fost ţinută de pr. Florian Müller, prezentând aspecte din viaţa “fiului nobil din Deutsch Altenburg”. Apoi cardinalul Groër a sfinţit monumentul, nutrind speranţa că, în curând, martirul Durcovici va fi înălţat la cinstea altarelor. În ziua de 17 mai 1988, cardinalul Groër a cerut să se înfiinţeze un grup de rugăciune pentru beatificarea martirului Anton Durcovici. Sub coordonarea pr. Florian Müller a luat naştere acest grup, format iniţial din foşti elevi şi preoţi ai episcopului Durcovici, călugăriţe şi credincioşi pe care i a însoţit pe drumul vieţii ca spiritual ori confesor, aceştia considerându-l “bun şi drept, un sfătuitor înţelept, un înţelegător al nevoilor preoţilor şi credincioşilor”.

Nu cunoaştem exact motivul pentru care străbunii lui Anton Durcovici s-au stabilit în Austria, dar putem presupune că au venit la Deutsch Altenburg din cauze economice. Bunicul de pe tată al lui Anton Durcovici a fost de origine croată, se numea George Durkowitsch şi era agricultor, iar bunica se numea Ana Greigeritsch. Cum am specificat deja, mama lui Anton se numea Maria Mittermaier şi descindea dintr-o familie mai înstărită: Anton Mittermaier şi Maria Hofmeister. Copilul Anton Durcovici nu şi-a cunoscut decât bunicii după tată, deoarece bunicii după mamă erau deja morţi la data naşterii sale (1888). Tatăl lui Anton Durcovici s-a născut la 30 septembrie 1856, era de origine croată şi avea cetăţenie austriacă, locuia în Deutsch Altenburg, la nr. 38, şi lucra într-o carieră de piatră. Fiind rezervist, a participat la acţiunile de anexare a provinciilor Bosnia şi Herţegovina la Imperiul Austro-Ungar, de unde s-a întors bolnav de tuberculoză, ceea ce a dus la moartea prematură, la doar 36 de ani şi cinci luni, în ziua de 5 februarie 1893.

După moartea tatălui Francisc, familia Durcovici a trecut prin mari greutăţi şi lipsuri. Tânăra văduvă a încercat să procure cele necesare copiilor Francisc şi Anton, muncind ca spălătoreasă şi croitoreasă. În aceste condiţii, Maria Durcovici a fost nevoită să caute o altă cale pentru întreţinerea familiei. Ea avea o mătuşă, căsătorită cu un proprietar de han, Österreicher, care s a stabilit în Basarabia şi a avut la Chişinău un mic han cu staţie de poştă, numit “Cocoşul”. În anul 1877 a izbucnit războiul ruso turc, iar Chişinăul a devenit un centru important în spatele frontului rus. “Cocoşul” a fost vizitat mereu de ofiţeri ţarişti foarte bogaţi. Astfel familia Österreicher a ajuns repede la o avere considerabilă. Ulterior, Chişinăul a decăzut şi a rămas un mic oraş de provincie, iar familia Österreicher a vândut hanul şi a cumpărat un restaurant în Iaşi. Spre această locaţie a decis Maria Durcovici să vină împreună cu cei doi copii. După o călătorie făcută cu vaporul pe Dunăre, prin Budapesta, Belgrad, Porţile de Fier şi Galaţi, şi apoi cu căruţa prin toată Moldova, Anton Durcovici a ajuns cu familia la Iaşi, unde a fost primit cu mare bucurie de mătuşa sa. Era anul 1894. După un an, a murit domnul Österreicher, după care soţia lui a vândut restaurantul din Iaşi şi s a mutat la Bucureşti.

În Iaşi, fraţii Francisc şi Anton Durcovici au căutat să-şi însuşească limba română, iar în 1895 au fost înscrişi la Şcoala primară parohială, care permitea elevilor o mai bună aprofundare a cunoştinţelor generale după metodele cele mai bune din Occident. Anton Durcovici, nepot al viitorului episcop Anton, a povestit despre călătoria bunicii sale: “Bunica mea a fost casnică, bunicul a lucrat la o carieră de piatră. Veniturile au fost mici. În 1893 a murit bunicul. După câte mi a povestit bunica, a fost recrutat ca rezervist la ocuparea Bosniei de unde s a întors bolnav acasă şi la puţin timp a murit. După moartea tatălui, familia a suferit mult. Bunica a căutat să înfrunte greutăţile cele mari prin lucrări de croitorie, procurând astfel cele necesare ei şi copiilor. De fapt, din această cauză s a mutat în România. După cum îmi povestea bunica, emigrarea s a petrecut astfel: o mătuşă din partea mamei a fost căsătorită cu proprietarul de han Österreicher din Viena. Acesta a avut o rudă îndepărtată care a fost administrator de tezaur la curtea imperială, având astfel relaţii foarte bune. Acest fapt a înduplecat familia Österreicher să se mute în România, care recent devenise independentă. Era timpul războiului ruso turc. Soţii Österreicher au avut un han numit Cocoşul, han cu staţie de schimb pentru caii de poştă. Ei au adunat o avere însemnată. După terminarea războiului, hanul sus numit a pierdut din importanţă şi soţii Österreicher şi au cumpărat un restaurant la Iaşi. În 1895 a murit domnul Österreicher şi văduva, rămasă singură, a chemat pe nepoata ei cu cei doi copii la Iaşi unde au ajuns în 1896. Cei doi băieţi, tatăl meu şi unchiul meu, au frecventat şcoala la Iaşi. Câţiva ani mai târziu, mătuşa a vândut restaurantul şi s a mutat cu nepoata ei, bunica mea, la Bucureşti. Au locuit pe strada Izvor, nr. 81. Aici m am născut eu”. Trebuie să facem precizarea că datarea venirii în Iaşi a familiei Durcovici, precum şi a plecării spre Bucureşti nu sunt exacte. Informaţia a fost culeasă verbal de pr. Müller, ceea ce face să dăm credibilitate documentelor pe care le-am găsit ulterior. Ţinând cont de documentele găsite după anul 2000, infirmăm anii prezentaţi în paragraful anterior şi concludem că familia Durcovici a ajuns în Iaşi în anul 1894, iar în toamna anului 1895 Anton Durcovici a fost înscris în clasa I a Şcolii primare de băieţi a Parohiei Catolice din Iaşi, pe care a promovat-o în iunie 1896 cu rezultate bune.

În toamna anului 1896, Anton Durcovici a părăsit Iaşiul şi a fost înscris la Şcoala Catolică din Ploieşti, unde a urmat cursurile clasei I în limba română şi clasei a II-a în limba germană. Cu siguranţă, Anton Durcovici împreună cu cei apropiaţi a fost de multe ori şi în biserica parohială din Ploieşti, dedicată în acel timp Neprihănitei Zămisliri. Parohia era una dintre cele mai numeroase comunităţi catolice din Arhidieceza de Bucureşti, avea 1.800 de credincioşi şi era condusă de pr. Iuliu Hering, care era şi directorul Şcolii primare parohiale, unde, în anul şcolar 1897-1898, învăţau 70 de elevi. În vara anului 1898, familia Durcovici s-a mutat la Bucureşti, într-o casă din strada Izvor, nr. 81. În toamna aceluiaşi an, Anton s-a înscris în clasa a IV-a primară la Şcoala primară “Sfântul Andrei” din Calea Călăraşilor, nr. 10. În anul 1901 a intrat în Seminarul arhiepiscopal “Sfântul Duh” din Bucureşti, iar după cinci ani a fost trimis pentru perfecţionarea studiilor la Roma, unde a fost sfinţit preot în ziua de 24 septembrie 1910, în bazilica “Sfântul Ioan din Lateran”.

După ce a părăsit Roma, la 29 iulie 1911, preotul Anton Durcovici s-a oprit la sanctuarul de la Loreto şi a vizitat locurile natale. A ajuns la Bucureşti în ziua de 23 august 1911, unde a primit misiuni diverse: profesor şi prefect la Seminarul din Bucureşti, profesor la gimnaziul de pe lângă Internatul “Sfântul Andrei”, administrator parohial la Tulcea, Giurgiu, Buzău şi Târgovişte, rector al capelei “Notre Dame de Sion”, prefect la Convictul “Sfântul Andrei” şi profesor la Şcoala reală şi Liceul “Tomis”, director al Convictului “Sfântul Andrei”. În luna septembrie 1924 a fost numit director al Seminarului Arhiepiscopal şi apoi al Academiei Teologice. La 30 octombrie 1947, a fost numit de papa Pius al XII-lea ca episcop de Iaşi, fiind consacrat abia la 5 aprilie 1948, în catedrala “Sfântul Iosif” din Bucureşti. După înscăunarea din ziua de 14 aprilie 1948, noul păstor a început îndată munca. Episcopul a mers din parohie în parohie, consacrându le Neprihănitei Inimi a Mariei şi încurajându-le. Întrucât arhiepiscopul Alexandru-Theodor Cisar a fost înlăturat din funcţie, la 17 ianuarie 1949 episcopul Durcovici a fost numit şi administrator apostolic de Bucureşti. În această calitate a efectuat, în luna iunie 1949, câteva vizite canonice pentru conferirea sacramentului Mirului la Turnu Severin, Craiova şi Târgu Jiu. Câteva zile mai târziu, episcopul Anton Durcovici a fost arestat de Securitate, în ziua de 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a administra taina sfântului Mir. Ziua în amiaza mare, a fost lovit şi băgat forţat într-o maşină. A fost bătut şi maltratat la Ministerul de Interne din Bucureşti, dus la Jilava (iunie 1950) şi apoi la Sighetu Marmaţiei (17 septembrie 1951), unde a murit în “celula morţii” în ziua de 10 decembrie 1951. Trupul episcopului a fost preluat de Vasile Ciolpan, directorul închisorii, şi îngropat în secret într-un cimitir din Sighetu Marmaţiei.

Exemplul acestor mărturisitori ai credinţei ne încurajează şi ne arată că sângele martirilor este sămânţa creştinilor, iar roadele pe care le vedem astăzi în diecezele de Bucureşti şi Iaşi sunt rezultatul acestor bravi ierarhi ai Bisericii noastre.

Pr. Alois Moraru

Exprimaţi-vă opinia