Papa Benedict al XVI-lea

16.04.2020, Vatican (Catholica) – „Niciodată nu i-a părut rău de renunțarea la papalitate. Era conștient că nu mai avea forțele fizice pentru a lua decizii și pentru a continua în funcția sa”, afirmă pr. Federico Lombardi în ziua în care Pontiful coborât de pe tronul papal împlinește 93 de ani. „Reflecțiile sale despre Europa sunt de actualitate stringentă”, afirmă președintele Fundației vaticane Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea, cel care timp de mulți ani a condus Radio Vatican și biroul de presă al Sfântului Scaun.

– Cum se simte Papa emerit?

– În el fragilitatea fizică înaintează cu vârsta fără a face să dispară strălucirea intelectuală. Deja se vedea bine la sfârșitul pontificatului său. În marile ceremonii din Bazilica San Pietro a început să folosească platoul mobil folosit spre final de Papa Ioan Paul al II-lea. Forțele sale nu mai erau la înălțimea de a-l face să înfrunte procesele decizionale, reuniunile și obligațiile cerute de conducerea Bisericii Universale, mai ales în ceea ce privea proiectele de călătorii internaționale. Nu era o slăbire a capacităților intelectuale, ci luciditatea de a vedea lucrurile în perspectiva reală. Cel care este slab fizic are mai puține forțe pentru a lua decizii. O situație legată de o slăbire treptată, nu de caracter intelectual ci de forțe indispensabile de a întreprinde inițiative. Considerația sa a fost una obiectivă a dispariției energiilor fizice necesare de a desfășura un rol exigent și angajant ca acela al unui Papă.

– Astăzi pandemia pare să împingă Uniunea Europeană spre dezagregare. Care este lecția Papei emerit Benedict al XVI-lea pentru „bătrânul continent”?

– Amintesc îndeosebi discursurile sale în timpul călătoriei apostolice din 2009 în Republica Cehă. Se celebrau 20 de ani de la revoluția de catifea și de la căderea Zidului din Berlin. Joseph Ratzinger a vorbit despre Europa mai mult ca despre o casă, decât despre o organizație de state sau un ansamblu de interese. Termenul „casă” exprimă bine sensul construcției comunitare. Din cuvintele Papei reieșea o conotație europeană foarte intensă, mai ales în referințele la bogăția culturii care se inspirau din observarea frumuseții monumentelor din Praga ca indicație a dimensiunii transcendente a sufletului uman. O perspectivă mai utilă ca oricând astăzi pentru a privi în jurul nostru și a edifica lumea noastră tocmai ca o casă întemeiată pe rădăcini spirituale profunde și nu numai pe fundamente materiale.

– În viața lungă a lui Joseph Ratzinger unde trebuie căutat momentul fundamental?

– La Conciliul Vatican II, din 1962 până în 1965, orizontul său a devenit universal. Înainte de acel timp era tânărul și foarte strălucitul briliant al teologiei, însă studiile sale și experiența sa erau circumscrise Bisericii și universităților germane. La Conciliu are loc întâlnirea cu marii teologi din acea vreme precum Yves Congar și Henri de Lubac. În acei ani de muncă la Roma se maturizează și se universalizează gândirea sa și experiența sa de Biserică. La Conciliu a avut loc acel decisiv pas înainte în viața sa care s-a păstrat fie în reflecția teologică fie în expansiunea treptată a responsabilităților sale mai întâi ca Arhiepiscop și Cardinal în Germania și după aceea ca prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței din Vatican și în sfârșit ca Pontif. O aprofundare și o creștere progresivă care au avut tocmai în Conciliu originea lor.

– Din ce s-a născut răsunătoarea renunțare la papalitate?

– Dintr-o libertate responsabilă care știe să privească la propriile îndatoriri și la propria responsabilitate în fața lui Dumnezeu și a Bisericii. Actul renunțării a fost un act caracteristic al conștiinței sale. S-a dovedit mereu pe deplin conștient de o vocație primită de la Dumnezeu și exercitată în chemarea la a-i sluji pe ceilalți. A fost un gest total străin de constrângeri.

– S-a vorbit despre condiționări externe…

– Am considerat mereu nefundate și nejustificate tentativele de a interpreta renunțarea Papei Benedict al XVI-lea drept consecința presiunilor, descurajării sau dezamăgirii. În mod semnificativ renunțarea Papei pentru a fi validă trebuie să aibă o caracteristică: trebuie să fie liberă. Și decizia lui Joseph Ratzinger trebuie atribuită exclusiv capacității sale de a vedea cu mare luciditate și profund simț de responsabilitate disproporția crescândă între propriile forțe și îndatoririle comportate de misiunea de pontif. O alegere de libertate și responsabilitate de care niciodată nu i-a părut rău.

– De mulți ani sunteți colaboratorul și prietenul său apropiat. Cine este cu adevărat Joseph Ratzinger?

– Este absolut lipsit de motivații și interese personale de calcul, de imagine, de putere, de carieră. Este realmente o persoană foarte integră. În fond toți ne-am gândit că unul din motivele care au dus la alegerea sa la scaunul lui Petru a fost tocmai faptul că este mai presus de părți. Nimeni nu credea despre el că ar fi unul care calculează sau că ar vrea să devină Papă. Erau cunoscute peste tot capacitățile sale morale și intelectuale. Imaginea pe care o găsesc mai adecvată este aceea a unei sinteze extraordinare de gândire și spiritualitate. În predicile sale m-a impresionat îndeosebi prezentarea misterului creștin și a credinței noastre drept ceva fascinant și un răspuns la întrebările cele mai profunde ale omului. Și se vede că este un răspuns în care Joseph Ratzinger este totalmente implicat. Învățătura sa se naște dintr-o viață trăită cu o cultură foarte profundă și cu o lumină interioară în mod limpede spirituală.

– De ce a eșuat orice clasificare a sa printre conservatori sau progresiști?

– Persoanele cu adevărat profunde și libere caută adevărul și nu pot să fie închise în poziții preconstituite. Este tema libertății care este strâns legată de căutarea adevărului. „Adevărul vă va elibera”, spune Evanghelia. (material Vatican Insider, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)

Sursa: Ercis.ro

Exprimaţi-vă opinia