În absența credincioșilor datorată Epidemiei


Credința oamenilor, un mesaj pentru toată lumea
1. Credință săracă și fragilă. De ce este atât de fragilă credința noastră? De ce neprevăzutul devine o obiecție tulburatoare față de credința noastră? De ce tragedia care străbate viața unei persoane, a unei familii, subminează credința celor care mărturisesc prin crezul lor învierea? De ce întâmpină creștinul dificultăți în viața de zi cu zi atunci când își mărturisește credința în Cristos? De ce pare a fi o formă de înțelepciune să mărturisești că ai întrebări în loc de certitudini?


De ce este mai încurajată prudența decât curajul, neliniștea decât pacea, disperarea decât speranța? De ce, dacă trebuie să crezi cu adevărat în ceva, ți se pare mai înțelept să crezi în moarte decât în viață? De ce pare că totul este mai interesant decât adevărul cel mai esențial? De ce fiecare detaliu al știrii, fiecare ciudățenie a oamenilor celebri, fiecare glumă a politicienilor, fiecare index economic merită mai multă atenție decât întrebarea decisivă: care este sensul vieții noastre? De ce evenimentul din acea primă zi a săptămânii este mai mult o spaimă decât un Aleluia?


2. Singurătatea nesustenabilă a „Eu-lui”. Dacă ești singur sau singură, nu este suficient să spui adevărul. Dacă ești singur sau singură, nu ai destulă putere nici înțelepciune, nici voce, nici argumente, nici bucurie pentru a merge în inima misterului. Fragilitatea credinței contemporane se datorează singurătății.
Acest „eu” arogant se impune ca principiu al binelui și al răului, dar acum este obosit: trebuie să creeze lumea de fiecare dată și să dea un nume la ceea ce creează. Acest „eu” narcisist continuă să fie mulțumit de sine, de certitudinile și chinurile sale, dar acum este deprimat: nu-i place la fel de mult ca odinioară. Acest „eu” gratuit exprimă faptul că nu este legat de nimic și de nimeni și, prin urmare, se poate gândi la toate și chiar la contrariul, acela de a putea încerca totul și de a nu depinde de nimeni, dar acum este speriat: libertatea lui este asemenea unei închisoari a singurătății.
3. Prin urmare sărbătorim Vigilia Pascală Vigilia Pascală este o convocare pentru a sprijini credința, pentru a pune bazele credinței și speranței, deci pentru bucuria Paștelui. Vigilia invocă universul, interpretează lumea ca o creație și ca o dorință a lui Dumnezeu de a da bărbatului și femeii o acasă. Ea sugerează că tot ceea ce există poate dezvălui un sens, o intenție, o întâmpinare a iubirii care unește, care este viu și dă viață. Va fi iubirea destinată consumării? Va eșua intenția lui Dumnezeu?


Vigilia Pascală reamintește istoria părinților Bisericii, ea o interpretează ca fiind povestea unui legământ care adună oamenii iubiți de Dumnezeu, care îi cheamă la libertate, care le dă motive întemeiate pentru a traversa deșertul în vederea promisiunii unui ținut binecuvântat. Dumnezeu este angajat într-un legământ etern. Promisiunea lui Dumnezeu nu se întoarce la El fără efect, fără să-și fi atins scopul. Va încălca infidelitatea oamenilor legământul dorit de Dumnezeu?


Vigilia Pascală amintește de frica care s-a transformat în misiune, care a devenit principiul anunțului: „Nu vă temeţi! Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galiléea şi acolo mă vor vedea!”. Și acesta este începutul Bisericii, un popor peregrin prin istorie: „pentru a stârni ascultarea credinței în toate popoarele, spre gloria numelui ei” …
Vigilia Pascală, atât de săracă anul acesta, este sărbătorită pentru a da creștinului un fundament: Cristos a înviat! Suntem un popor reînnoit și ne putem începe misiunea trăindu-ne credința ca persoane care ascultă Cuvântul, care sărbătoresc prezența lui Isus înviat.


4. Credința unui popor.
În cadrul acestei Liturghii de veghe și fără ceremonialul Botezului, noi putem înțelege mai bine propriul botez: evenimentul cel mai personal și esențial în cadrul căruia am fost chemați pe nume. Suntem chemați pe nume deoarece aparținem unei comunități.
Credința noastră în Isus este credința împărtășită: mai mult decât convingerea mistuită de îndoielile unui „Eu” neliniștit este apartenența dorită a poporului peregrin aflat în drum spre țara promisă. În această situație, fără îmbrățișări și schimburi de semnul păcii din cadrul Liturghiei, putem înțelege mai bine relațiile noastre: fără a fi împreună ne simțim pierduți, izolați și neroditori.


Credința noastră este o credință care construiește relații: mai mult decât libertatea invidioasă al unui „eu” reținut și alergic la legăminte definitive; este decizia de a sluji și a trăi viața copiilor lui Dumnezeu, de a trăi viața lui Isus. În cadrul acestei Vigilii Pascale, care presupune absența persoanelor de la comuniunea sacramentală, înțelegem mai bine dorința noastră profundă: fără fringerea pâinii, ochii noștri nu se deschid pentru a recunoaște prezența lui Isus.


Credința noastră generează o bucurie împărtășită: mai mult decât mândria unui „eu” care obține ceea ce are nevoie, este necesar să stăm la masă împreună și să împărtășim acea pâine care face din mulți un singur trup și un singur spirit. Să trăim acest Paște cu invocația: vino, Doamne Isuse, vino și adună-i pe toți oamenii rătăciți! Credința noastră este înscrisă în istoria poporului lui Dumnezeu, este așezată în lumea creată de Dumnezeu pentru a găzdui iubirea.
Mario Delpini, Arhiepiscop de Milano


Exprimaţi-vă opinia