O dată cu sărbătoarea Floriilor am început Săptămâna Sfântă, în care celebrăm Misterul Pascal. Totul începe cu o procesiune, Isus intră în Ierusalim, însoțit fiind de mulțimea care Îl aclamă cu entuziasm și cântece, purtând în mâini ramuri de palmier și măslin. Isus este încoronat ca rege și intră în Ierusalim umil și blând, călare pe un măgar.

El caută mărirea Tatălui chiar și atunci când oamenii Îl aclamă: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului”. Și tocmai din acest motiv venirea Lui va fi un adevărat triumf care va învinge răul și va răsturna toate schemele și proiectele istoriei umane. Isus revoluționează modul nostru de a gândi. De fapt, El caută instaurarea Tatălui în inima omului pentru ca omul să traiască în adevăr.

În prima lectură, profetul Ieremia vorbește despre „Slujitorul suferind” și evidențiază ascultarea lui; un slujitor care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu cu toata ființa sa: „Spatele l-am dat celor care mă loveau; obrajii, celor care îmi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de la cei care mă insultau şi mă scuipau”. Acest slujitor este Isus însuși, care a fost ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.

Psalmul 22 exprimă cuvintele lui Isus rostite pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Dacă aceste cuvinte ar fi scoase din context ar putea părea o acuzație împotriva Tatălui pentru că L-a abandonat în cel mai dificil moment al vieții. Dar dacă aceste cuvinte sunt preluate împreună cu întregul psalm, ele arată încredere deplină în Dumnezeu.
Cel care rostește aceste cuvinte nu este deznădăjduit sau abandonat; ci El exprimă rugăciunea celor suferinzi și triști. Este rugăciunea celor care se abandonează încrezători în mâinile lui Dumnezeu, siguri fiind de intervenția și mântuirea Lui. Pătruns de această siguranță, psalmistul aclamă: „Voi vesti Numele Tău fraților mei și Te voi lăuda în mijlocul adunării.”

Lectura a doua din scrisoarea către Filipeni evidențiează modul de viață a lui Isus și al acelora care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și trăiesc viața propusă de Tatăl. Îl putem vedea pe Cristos, care este expresia chipului Tatălui, acceptând să fie despuiat de hainele Sale. Isus permite să fie umilit și înjosit până la lepădarea totală de sine; El care este totul devine neant și se coboară până în iad: „El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om.


S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume, care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul.” Revoluția adusă de Cristos este răsturnarea logicii omului.

Suntem chemați cu toții să intrăm activi în profunzimea suferințelor lui Isus. El este pe deplin conștient de suferința Sa și o trăiește într-un mod liber și asumat, cu întreaga Sa ființă.
Pentru aceasta, intrând în lume, El spune: „ Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup. Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat.


Atunci am zis: „Iată, vin – în sulul cărţii este scris despre mine – ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!”. (Ev 10,5-7). Arderile de tot și jertfele nu șterg păcatele, ci ascultarea și împlinirea voinței lui Dumnezeu au această putere. Păcatul a intrat în lume prin neascultarea omului față de Dumnezeu, de aceea păcatul poate fi învins doar prin ascultare.

Răstignit pe cruce, Isus își strigă pentru ultima dată mărturisirea de credință și ascultarea față de Tatăl: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? ”. Acest strigăt de suferință și părăsire exprimă starea celor care trăiesc în păcat, departe de Dumnezeu, al acelora care L-au ucis în inima și în viața lor pe Dumnezeu.

Isus intră și în viața noastră, trăiește și experimentează împreună cu noi sfâșierea și părăsirea, și tocmai în această realitate a noastră El își exprimă abandonarea totală în mâinile Tatălui.

În iubirea Sa nemărginită pentru om, Tatăl este prezent în aceaste situații, chiar dacă noi nu-L percepem: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem, căci este scris: „Blestemat oricine este atârnat pe lemn”.(Gal 3:13). O dată cu „Da”-ul Său spus Tatălui, Isus include în planul Lui de mântuire toate stările sufletești ale omului și îi oferă un răspuns esențial: chipul tatălui milostiv.

Ajuns în acest moment, Isus poate rosti: „Totul s-a împlinit”, iar aceasta ne amintește de cuvintele lui Dumnezeu la momentul creației: „Astfel s-au împlinit cerurile şi pământul şi toată oştirea lor.” (Gen2,1)

Acest moment de părăsire și de suferință cruntă pe care Isus îl trăiește este momentul de victorie, este „ora” în care Fiul își duce la bun sfârșit misiunea Sa. Misiunea unei unei vieți noi, o viață reconciliată cu Dumnezeu în care se oglindește adevăratul chip al Tatălui, al Creatorului lumii.

Ne aflăm acum într-un moment decisiv, în miezul istoriei, și Isus poate exprima pe deplin plinătatea iubirii Tatălui pentru fiecare om: „ ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit”(In 13,1)

Lui Isus i s-a dat să bea dintr-un burete înmuiat în oţet, iar prin aceasta El își manifestă iubirea nemărginită pentru noi: golește universul nostu de ură și-l umple de dragostea Lui. Psalmii ne vorbesc adesea despre setea omului de Dumnezeu, dar suferința lui Isus ne vorbește despre setea lui Dumnezeu față de om. El dorește să ne potolească setea cea mai adâncă, aceea de a fi cu Dumnezeu, și să cunoaștem chipului Tatălui.

„Și, plecându-şi capul, şi-a dat sufletul.” Isus își pleacă capul în fața omului. Crucea, care este înălțarea Fiului omului spre slava lui Dumnezeu, a devenit locul din care Dumnezeu se apleacă asupra omului, slujindu-l cu dragoste și spălându-i picioarele. De pe Cruce, Isus se apleacă în fața mamei Sale, a ucenicilor și în fața tuturor oamenilor, dăruindu-Se în totalitate și pentru totdeauna.

Dându-și sufletul, Isus nu moare, ci ne dă Spiritul și viața Lui. Viața pe care Isus ne-o dăruiește nu este o viață furată, ci oferită din dragoste. Noi îl condamnăm pe Isus la moarte, El în schimb răspunde oferindu-ne Spiritul și Viața. El ia de la noi inima de piatră și ne dă o inimă de carne, o inimă capabilă să iubească, înlăturând astfel piatra care ne-a făcut sclavi ai păcatului și al întunericului în propriile noastre morminte.

În momentul în care Isus își dă sufletul, „catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au înviat”. Moartea lui Isus deschide mormintele și aduce viața, în ea se împlinește profeția lui Ezechiel: „Iată, eu voi deschide mormintele voastre, vă voi face să ieșiți din mormintele voastre, voi pune duhul meu în voi și veți trăi; și vă veți odihniți în pământul vostru ”.


Planul mântuitor al lui Dumnezeu cuprinde păcatul omului. Isus poate lua asupra Sa acest păcat pentru că îl împărtășește cu Tatăl, pune totul în mâinile Lui. Tatăl răspunde păcatului nostru prin Fiul său, prin Isus. El își manifestă dragostea și adevăratul Său chip.

(Predica părintelui Olivo Bosa SJ din Duminica Floriilor)

Exprimaţi-vă opinia