Nori denși de ceață ne impregnează atmosfera de multă vreme, iar un strat subțire de praf se așează în continuu și contaminează totul. Fiecare relație își pierde voiciunea, totul devine obscur și, aproape inconștient prin agitația noastră frenetică, vrem să demonstrăm că suntem stăpânii vieții. Sfântul Părinte interpretează timpurile în care trăim prin cuvinte profunde: „De săptămâni întregi pare că s-a aşternut seara.

Neguri dense s-au îngrămădit deasupra pieţelor noastre, deasupra străzilor şi oraşelor noastre; au pus stăpânire pe vieţile noastre, întrerupând totul cu o tăcere asurzitoare şi cu un gol dezolator”. Însăși natura pare că nu mai face față atâtor dezechilbre; cutremure, inundații, incendii și boli. Natura cere ajutorul și dorește colaborarea omului pentru ca acesta să pună în valoare ceea ce Creatorul i-a încredințat.

La fel este și în viața noastră spirituală; respirăm praful amăgitor al lumii, ne pierdem transparența puțin câte puțin și întrerupem contactul cu noi înșine, cu adevărul nostru și cu cel al lui Dumnezeu.

Prin această ruptură ne concentrăm mai mult asupra „ego-ului nostru” și ne preocupăm doar imaginea proprie. Numeroasele selfie-uri arată ceea ce căutăm și vrem să părem. Ne adapăm diferitelor circumstanțe și ne machiem fața, iar chipul nostru natural nu mai poate fi recunoscut. Suntem confuzi și ne pierdem identitatea, trăirile interioare și nu mai știm care este scopul vieții.

Având această logică, aproapele nostru nu mai este un frate pe care să-l iubim și cu care să ne împărtășim viața, ci este un rival căruia îi impunem interesele și dorințele noastre, adesea nesănătoase.

Vrem să consumăm tot, dar fără să gustăm nimic; Sfântul Părinte, în omilia sa de vinerea trecută, ne-a amintit: „Lacomi după câștig, ne-am lăsat absorbiți de lucruri și distrați de grabă. Nu ne-am oprit în fața rechemărilor tale, nu ne-am deșteptat în fața războaielor și a injustițiilor planetare, nu am ascultat strigătul celor săraci și al planetei noastre, grav bolnavă.

Am mers mai departe nepăsători, crezând că rămânem sănătoși într-o lume bolnavă. Acum, în timp ce suntem în mijlocul mării agitate, te implorăm: ”Trezește-te, Doamne!”

            Am crezut că putem folosi această lume după placul și interesele noastre egoiste. Indiferent de consecințe, noi continuăm să inhalăm poluarea pe care o producem, ne credem atotputernici și am devenit precum o stea moartă sau o gaură neagră. Acestea absorb lumina și viața și ne închid într-o noapte întunecată și rece.

Prin iluzia noastră de „supermen” ne afirmăm cu luminile psihedelice din timpul nopții, cu drogurile, alcoolul, cu pasiunile carnale și agitația. Am pierdut legătura cu Dumnezeu, cu fundamentul vieții noastre, cu lumina adevărată și am devenit asemenea prafului negru, rezultal muncii noastre. În zadar încercăm acum, cu eforturile noastre, să-l transformăm și să facem din el un amestec, dăndu-i un sens și o umanitate.

Acest praf negru este rezultatul cărbunelui care se sfarămă ușor. Este rezultatul acțiunilor noastre egoiste, rupte de relația cu frații și cu Cel care este Viața. Adevărul meu, dar și al acelora care cred că pot trăi și face totul fără Dumnezeu, este asemenea unui cărbune care se sfarămă ușor, bun numai de aruncat în foc.

Dar în această situație critică să nu-i permitem disperării să biruiască, ci să ne amintim de aceste cuvinte: „Pentru Dumnezeu, nimic nu este imposibil”, „Domnul știe să scotă binele din rău “.

Suntem invitați să deschidem ochii și să recunoaștem în noi adevărul care poate fi punctul de plecare pentru începutul unei vieți noi: Acea gaură neagră, care distruge orice lumină, își poate schimba structura de bază: dintr-un cărbune să se transforme într-un diamant strălucitor.

Prin acceptarea propriul adevăr se produce arderea cărbunelui, iar astfel îi putem descoperi noile trăsături; produce căldură, iar persoanele se pot încălzi la el. Doar în acest mod cărbunele își recapătă sensul pentru care există: acela de a emana căldură și de a fi un Dar pentru ceilalți.

Cel rău ne insuflă deseori că dăruirea noastră în slujba aproapelui este inutilă și că trebuie evitată, dar tocmai acest gest de dăruire oferă multă bucuie semenilor noștri.

Acest gest ne unește cu jertfa lui Cristos de pe Cruce și ne invită să participăm la Taina Pascală. Isus a făcut din viața Sa o jertfă vie prin care ne purifică, ne reînoiește și ne răscumpără. El transfomă cărbunele inutil în diamant ca să lumineze din înterior, asemenea luminii lui Cristos care răspândește viață, iubire și solidaritate.

Sfântul Părinte ne ajută să înțelegem, chiar dacă ochii noștri încă nu pot recunoaște: „Să privim la atâţia tovarăşi exemplari de călătorie, care, în frică, au reacţionat dăruindu-şi propria viaţă. Este forţa activă a Spiritului revărsată şi modelată în dăruiri curajoase şi generoase.

Este viaţa Spiritului capabil să răscumpere, să valorizeze şi să arate că vieţile noastre sunt ţesute şi susţinute de persoane obişnuite – de obicei uitate – care nu apar în titlurile din ziare şi din reviste, nici în marile defilări de la ultimul show, ci, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, infirmiere, angajaţi din supermarketuri, angajaţi de la curăţenie, îngrijitori, transportatori, forţe de ordine, voluntari, preoţi, călugăriţe şi mulţi, mulţi alţii care au înţeles că nimeni nu se salvează singur.

Câţi oameni exercită în fiecare zi răbdare şi insuflă speranţă, având grijă să nu semene panică, ci coresponsabilitate!”

Inima iubitoare și milostivă a Tatălui nu poate rămâne indiferentă în fața noilor forme de caritate, de fraternitate și de solidaritate care apar în mod spontan. Inima Lui se bucură atunci când ne ascultăm reciproc, când relațiile noastre din cadrul familiei devin mai sincere și mai profunde, când se reduc barierele dintre vecini și când există disponibilitate de ajutor și de iertare

„Rugăciunea şi slujirea tăcută sunt armele noastre învingătoare.”, spune Sf. Parinte. Întreaga slujire ce implică un număr tot mai mare de oameni, chiar și a acelora care sunt în izolare  și a căror expresie și imaginație ne uimește constant, a devenit un strigăt care se înalță spre cer, un foc de dragoste care a început deja să topească multe inimi împietrite.

Tocmai rugăciunea şi slujirea tăcută, ne  spune Sfântul Parinte, sunt armele noastre învingătoare; ele vor face să cadă orice fel de mască și să dezvăluie adevărata față a fiecăruia, purificată și reînnoită prin caritate.

Prin serviciul făcut în mod discret și tăcut și prin rugaciune va apărea din nou surâsul lui Cristos asupra umanității. Un surâs în care se reflectă gloria Tatălui. Acum, în timp ce ne aflăm pe o mare agitată, te implorăm: „Trezeşte-te, Doamne!”

P. Olivo Bosa și comunitatea Centrului Manresa

Exprimaţi-vă opinia